Ion Cristoiu: Ce-a învăţat Carol I de la Napoleon I

Ion Cristoiu: Marii şi micii noştri înaintaşi, fără a apela la consultanţi, la sociologi, la politologi, într-un cuvînt la maşinăria contracost, au folosit trucuri eficiente de manipulare a celor care trebuiau manipulaţi.

Ion Cristoiu: Din volumul În halat şi papuci, reunind la editura Vremea, în 1933, reportajele publicate în revista Încotro? reţin trucul folosit de Carol I pentru a a-şi seduce interlocutorii. Aşa cum se va vedea, Carol I l-a luat de la Napoleon.

Ion Cristoiu: Armand Călinescu îl va folosi, niţel schimbat, pentru a-l fezanda pe Nicolae Iorga: „Probabil că d. Armand Călinescu, în dimineaţa, cînd primi telefonul d-lui Iorga, îşi aminti de aceste ilustre exemple şi, înainte de a pleca la viitorul – apoi fost – prim-ministru, chemă la telefon Siguranţa."

Consultanţii politici, gras plătiţi, oferă politicianului, mai ales în faza acestuia de candidat, fel de fel de sfaturi. Există însă şi consultaţii gratuite, simplu de obţinut prin lectura Istoriei. Marii şi micii noştri înaintaşi, fără a apela la consultanţi, la sociologi, la politologi, într-un cuvînt la maşinăria contracost, au folosit trucuri eficiente de manipulare a celor care trebuiau manipulaţi.

Din volumul În halat şi papuci, reunind la editura Vremea, în 1933, reportajele publicate în revista Încotro? reţin trucul folosit de Carol I pentru a a-şi seduce interlocutorii. Aşa cum se va vedea, Carol I l-a luat de la Napoleon. Armand Călinescu îl va folosi, niţel schimbat, pentru a-l fezanda pe Nicolae Iorga:

„Pe cînd, sub trecuta guvernare naţional-ţărănistă, d. Armand Călinescu era subsecretar de Stat la Interne – prin 1930 sau 1931, cînd trecuse, odată cu d. Ion Mihalache, la acest departament – sună, la 7 dimineaţa, telefonul.

La telefon era d. Iorga, care-şi exprima stăruitor dorinţa de a vedea imediat pe d. Călinescu.

Se ştie că Napoleon, cînd inspecta cîte un regiment, se interesa întîi, prin aghiotanţi, de vreo cîţiva soldaţi, care luaseră parte la glorioasele bătălii ale Consulatului sau Imperiului. Pe urmă, cînd trecea prin faţa lor, la un semn discret al aghiotantului, se oprea şi se prefăcea că recunoaşte veteranul:

«Ai fost la Austerlitz, nu-i aşa?» sau «Ai luptat sub comanda mea la Marengo...» sau: «Te ştiu de la Lodi şi de la Milesimo...».

Nu numai că soldatul în chestie era încîntat, dar întreg regimentul rămînea emoţionat de amintirea aceasta recunoscătoare, pe care Împăratul o păstra vitejilor lui luptători, pînă şi celor mai umili.

Iar regele Carol I îşi nota tot ce vorbea cu oricine, în orice împrejurare. Cînd personajul revenea în audienţă, chiar şi după zece ani, înainte de a-l primi, Regele îi scotea fişa şi o citea la repezeală. Pe urmă, în cursul audienţei, spunea aşa, uşor:

– Da, da! Mi-aduc aminte! D-ta, cînd ai mai fost la mine, acum zece ani, mi-ai vorbit de această idee, a unui al doilea pod peste Dunăre...

Vă închipuiţi bucuria celui primit în audienţă, la constatarea că a izbutit să frapeze atenţia Suveranului în aşa chip, încît şi după zece ani mai ţine minte ce a vorbit cu el.

Probabil că d. Armand Călinescu, în dimineaţa, cînd primi telefonul d-lui Iorga, îşi aminti de aceste ilustre exemple şi, înainte de a pleca la viitorul – apoi fost – prim-ministru, chemă la telefon Siguranţa.

– Domnule director, m-a chemat la telefon d. Iorga, azi, la 7 dimineaţa. Vrea să mă vadă. Probabil că i s-a întîmplat ceva. În cincisprezece minute să mi se raporteze ce i s-a întîmplat...

Şi aşa află d. Călinescu, că în seara precedentă d. Iorga fusese invitat la inaugurarea unui cămin studenţesc.

Primit la început cu aclamaţii, începuse o cuvîntare. Dar un student îl întrerupse, strigînd: «Trăiască domnul Cuza!» Supărat, d. Iorga îşi întrerupse discursul şi părăsise adunarea.

Peste cîteva minute, d. Călinescu era la d. Iorga.

– Ei, dragă, nu ştii ce mi s-a întîmplat...

– Cum să nu ştiu, domnule profesor? Uite aşa şi aşa şi aşa...

– De unde ştii domnule? se minună d. Iorga.

– Se poate – replică d. Călinescu candid – să vi se întîmple ceva şi eu să nu ştiu? Am şi luat măsurile de rigoare...”

*

Scriam în 20 martie 2014: După Iurie Leancă, un alt străin intervine nepermis în ciorovăiala noastră internă: ambasadorul Ucrainei la Bucureşti

Teofil Bauer, ambasadorul Ucrainei la Bucureşti, numit de Ianukovici, trecut rapid de partea Poporului, cu o iuţeală pe care am întîlnit-o, în decembrie 1989, la ai noştri, a acordat un interviu României Libere, ziar tot mai anti-Rusia cu cît patronul Dan Adamescu are tot mai multe probleme cu legea.

Invitat să comenteze ce aşteaptă Ucraina de la România, excelenţa sa, euromaidanizat peste noapte, a zis: „România a răspuns prompt tuturor aşteptărilor, inclusiv prin declaraţiile preşedintelui, prin reacţia Ministerului de Externe, prin poziţia Parlamentului, dar poate mai puţin din partea premierului”.

Din cîte se ştie, în România există o ciorovăială între premier şi preşedinte, care împarte şi pe politicieni şi pe liderii de opinie. În această ciorovăială, incredibil, ambasadorul unui stat străin, intervine de parte preşedintelui. Din cîte se vede, Teofil Bauer îi dă un ghiont lui Victor Ponta după ce i-a ars o limbă lui Traian Băsescu. Fireşte, într-un cotidian eminamente anti-Ponta. Numai că distinsul e diplomat acreditat la Bucureşti şi, în această calitate, nu-i e permis să intervină în ciorovăielile interne ale României.

Cu puţin timp în urmă, un alt abia descins din copac, premierul Republicii Moldova, Iurie Leancă, zis şi Treancă-Fleancă, s-a dus la Antena 3, post anti-Băsescu, pentru a-i da o flegmă celui care e, totuşi, preşedintele României. Despre încălcarea normelor diplomatice de către numitul Leancă am scris. Scriu acum, iată, despre aceeaşi încălcare, venită însă de la ambasadorul Ucrainei la Bucureşti, numitul Bauer.

Evident că degeaba.

Alte titluri din 20 martie:

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)