Ion Cristoiu: Caragiale nu scrie pe gratis

Ion Cristoiu: Iau din bibliotecă şi recitesc "1907. Din primăvară pînă-n toamnă", legendarul text al scriitorului politic I.L. Caragiale. Articolul a fost comandat marelui dramaturg, stabilit deja la Berlin, după ce pusese mîna pe averea Mamuloaiei, de cotidianul vienez Die Zeit.

Ion Cristoiu: Om serios, deşi multe dintre amintirile contemporanilor ţin să ni-l arate drept un zurliu, I.L. Caragiale sare cu mult peste hotarele comenzii primite. Cotidianul vienez publică partea întîi a studiului sub titlul Rumanien, wie es ist, atribuindu-l unui patriot român.

Ion Cristoiu: Ca şi azi însă, tot ceea ce se publica la Viena, la Paris, la Berlin, într-un cuvînt în Occident, stîrnea în presa şi în politica din România veritabile seisme. Dacă articolul ar fi apărut la Bucureşti şi nu la Viena, nu cred că ar mai fi avut parte de astfel de plecăciuni.

Ori de cîte ori mi se pare că nu înţeleg nimic din ceea ce se întîmplă în politica românească de azi, iau din bibliotecă şi recitesc 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, legendarul text al scriitorului politic I.L. Caragiale.

Articolul a fost comandat marelui dramaturg, stabilit deja la Berlin, după ce pusese mîna pe averea Mamuloaiei, de cotidianul vienez Die Zeit.

A apărut pe 3 aprilie 1907, sub titlul Rumanien, wie es ist, şi semnat Von einemen rumaenischen Patrioten.

În România izbucnise Răscoala.

Dînd curs interesului manifestat de cititorii săi, făcuţi curioşi, probabil, de întîmplările dintr-o ţară nu prea depărtată de ei dar ciudată, cu bordeie, publicaţia a apelat, cum era şi firesc, la un român.

Om serios, deşi multe dintre amintirile contemporanilor ţin să ni-l arate drept un zurliu, I.L. Caragiale sare cu mult peste hotarele comenzii primite.

Mai mult ca sigur, Die Zeit dorise un text uşurel, dispus să satisfacă pe loc şi fără prea mari solicitări intelectuale, curiozitatea unui public de cafenele, interesat de tulburările din România mai mult la nivel de pitoresc decît la nivel de îngrijorare. Ceva asemănător interesului pe care l-ar stîrni telespectatorilor noştri de azi ştirea, însoţită de imagini elocvente, că băştinaşii din Mauritania se scalpează reciproc.

Sunt sigur că un I.L. Caragiale al Mauritaniei aflat în exil la Budapesta ar fi greu de înţeles dacă ar publica într-un ziar din 2009 din Bucureşti un studiu despre situaţia din Mauritania de seriozitatea şi profunzimele lui 1907. Din primăvară pînă-n toamnă.

Nu ştim dacă, din punct de vedere al tirajului articolul lui Caragiale va fi făcut vreo gaură-n cer, o dată apărut în numărul din 3 aprilie 1907 al lui Die Zeit.

Din cîte-mi dau eu seama, ca impact mediatic, altfel spus ca vîlvă în celelalte ziare şi, mai ales, în cabinete, articolul a fost un eşec.

Mai mare impact a avut în România.

Şi nu pentru că intelectualii, publiciştii, politicienii ar fi sesizat extraordinara acuitate a studiului, nemiloasa radiografie a societăţii româneşti din anul 1907, nu prea diferită, în multe puncte, de cea a societăţii româneşti din postdecembrism, ci pentru că, la momentul apariţiei în Die Zeit, gazetarii şi politicienii nu ştiu că autorul e nimeni altul decît românul I.L. Caragiale.

Cotidianul vienez publică partea întîi a studiului sub titlul Rumanien, wie es ist, atribuindu-l unui patriot român.

Pentru cei din ţară, chiar dacă redacţia vorbea de un patriot român, articolul apare la Viena şi nu la Bucureşti.

Ca şi azi însă, tot ceea ce se publica la Viena, la Paris, la Berlin, într-un cuvînt în Occident, stîrnea în presa şi în politica din România veritabile seisme.

Astfel că în Monitorul din 6 aprilie 1907, varianta românească a articolului din Die Zeit beneficiază de o notiţă intitulată Cum ne judecă străinii:

„Reproducem după ziarul «Zeit» [sic] din Viena articolul de mai jos, pentru ca cititorii noştri să poată vedea cum ne judecă străinii. Deşi aprecierile ce se fac despre noi şi firea noastră sunt cam pesimiste, totuşi, citind cineva articolul de mai jos, trebuie să recunoască, în mare parte, că autorul are dreptate. Adevărul ustură, însă poate servi să corijeze şi pentru asta l-am reprodus”.

Cel ce „ne judecă” era conaţionalul nostru I.L. Caragiale.

Dacă articolul ar fi apărut la Bucureşti şi nu la Viena, nu cred că ar mai fi avut parte de astfel de plecăciuni.

Începînd cu Şerban Cioculescu, istoricii literari, dar şi publiciştii, s-au întrecut în a atribui lui Caragiale temeiuri sufleteşti demne de eroii din O scrisoare pierdută:

Durerea pricinuită de tragedia din ţară, patriotismul înflăcărat, nevoia de a lua atitudine.

Nu cred însă că marele scriitor politic, cel mai mare scriitor politic al românilor, alături de Mihai Eminescu, va fi fost animat de aceste vorbe mari.

După cum se vede, lui Caragiale i s-a comandat articolul. Nu l-a trimis el pe adresa redacţiei într-un gest de grijă faţă de ţară şi cu atît mai mult, Doamne fereşte! nu l-a pus pe blog. Spun, Doamne fereşte! deoarece marele publicist nu s-ar fi apucat să scrie pe blog din simplul motiv că ar fi scris pe gratis.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)