Cum au fost îngropate marile uzine ale Epocii de Aur, la care erau abonate marile state ale lumii. "Eram brici până în 89"

06:23 2016-06-11 selling-romania - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu

Industria românească din anii comunismului a fost îngropată de vie, fără nicio justificare. Cel puțin asta cred și astăzi, foștii maiștrii, ingineri sau sindicaliști ai "Epocii de Aur". Aproape toți vorbesc despre devalizare și subminarea intenționată a economiei și poporului român.

În anii comunismului, începând cu 1947 s-a trecut pe etape la industrializarea României. S-a ridicat un număr uriaș de fabrici și uzine. Statisticile arată că România avea, în 1989, peste 8 milioane de salariați, adică 73% din populația activă, majoritatea angajați în aceste uzine ale "Epocii de Aur".

În 2004 mai erau în România doar 4.300 de salariați, dintre care cei mai puțini în sectorul industrial. Botoșaniul a fost unul dintre orașele și județele din România cu o zonă industrială importantă. Aceasta ocupa sute de hectare în municipiul Botoșani. Erau fabrici și uzine de diferite categorii, iar Botoșaniul deținea titlul de "regină a industriei ușoare", vorbind în special de cea textilă.

Totodată la doar 20 de kilometri de Botoșani, la Bucecea funcționa o fabrică cu cel mai fin zahăr din țară și care exporta sute de mii de tone. Dorohoiul avea o sticlărie de invidiat, iar strungarii botoșăneni erau considerați printre cei mai buni din țară.

"Au fost fabrici foarte importante. Poate cea mai importantă fabrică de zahăr din țară a fost la Bucecea. Apoi era fabrica de sticlă și porțelanuri de la Dorohoi, renumită în Europa în aceea perioadă, dar și textilele de la Darabani. Erau fabrici ce dădeau mii de locuri de muncă. La textile exportam 80% din producție în țările asiatice, URSS, America Latină și chiar în Africa", spune Vasile Chiru, astăzi sindicalist, fost om al muncii în industria textilă de la Botoșani.

Cu toate acestea din uriașa zonă industrială a Botoșaniului, ca și din majoritatea uzinelor din România, s-a ales praful. Câteva ruine mai amintesc de existența acesteia. Majoritatea fabricilor au fost rase de pe fața pământului și transformate în supermarketuri și centre comerciale. Rolul s-a schimbat de la producție au trecut la consum.

"Privatizarea" reginei industriei ușoare

Despre economia românescă din perioada comunismului s-a spus după 1990, că era energofagă și că trebuie retehnologizată. Foștii ingineri și muncitori ai "Epocii de Aur" spun însă că nimeni nu a vrut să facă nimic în acest scop. Mai mult decât atât în ceea ce privește industria textilă din Botoșani, Vasile Chiru, lider sindical și angajat al fostei fabrici de textile Textila, spune că pe locul fabricii unde a lucrat se află astăzi un complex comercial. "Botoșaniul prin industria textilă era numit regina industriei textile românești. Exportam în cantități mari. Făceam uniforme pentru armata irakiană de exemplu. Era producție mare. Mulți muncitori", spune Chiru. Totodată liderul sindical zice că privatizarea "care a început după 1990 a fost moartea acestor fabrici".

"Ei spun că au privatizat. Ce să privatizeze? Au îngropat de fapt. Au venit tot felul de investitori care au pus mâna pe fabrici și le-au îngropat. Textila, este un exemplu. A fost un interes național după 1990 să se distrugă industria. În loc să facă ca în Polonia, să folosească industria comunistă și să o modernizeze, la noi au distrus tot. Aveau interese și afaceri. Afaceri cu tot felul de cetățeni străini sau români să dea totul la fier vechi și să își bage banii în buzunare", crede Chiru.

"Regina industriei ușoare românești" a avut exact aceeași soartă: a fost "privatizată". În 1997 a fost dată unui cetățean turc, pe care sindicaliștii, foștii ingineri sau muncitori nu știu, nici astăzi, cum îl cheamă și nici nu-și amintesc să-l fi văzut vreodată. Cert este că într-un singur an a reușit să falimenteze Armonia, o fabrică cu peste 10.000 de muncitori și care exporta textile pe trei continente.

"A venit un turc. Nici măcar nu știam ce hram poartă. I-au dat peste noapte fabrica. De la Consiliul Județean erau bucuroși că a venit investitor străin să salveze fabricile. Le-a salvat așa de bine că a luat utilajele și le-a dus din țară. Unele nici măcar nu au fost folosite vreodată. Erau ambalate. Iar fabrica, ce-i trebuia? A închis-o. A trimis oamenii acasă", spune Vasile Chiru.

Sticla, zahărul și falimentul

Botoșaniul s-a bucurat și de prezența unor industrii renumite la nivel național și chiar european. Este vorba de sticlăriile de la Dorohoi în primul rând. "Era unicat în țară, ce se făcea acolo. Plecau masiv la export. Aveam de altfel și cel mai fin nisip cuarțos din România și poate chiar din Europa cum auzisem niște specialiști din aceea perioadă. Era artă ce se făcea acolo. Artă-n sticlă", spune Chiru. Arta-n sticlă nu a impresionat însă prea mult oamenii capitalismului răsărit peste noapte. După 33 de ani, sticlăria de la Dorohoi își închidea porțile. A fost "privatizată" și ea. Ultima dată s-a numit Stipo S.A.. Din ea au mai rămas doar ruinele.

"Aveam comenzi prin toate țările, prin America, Germania nici nu mai zic. Toți luau comenzi de la noi, în cantități enorme", spune Ion Derscariu, fost maistru la Stipo S.A. După 1990, totul s-a schimbat. Nici vorbă de retehnologizări, fabrica a mers din inerție, mai mult pe baza comenzilor luate din timpul lui Ceaușescu. "Au început restructurările, în timp, s-au redus, tot s-au redus, comenzi mai puține. Până la urmă s-a închis", adaugă Derscariu. În 1999, fabrica și-a închis porțile.

Fabrica de la Bucecea, cea care era renumită pentru zahărul produs a avut aceeași soartă. Exporta masiv, având chiar o gară amenajată în incinta sa. Fabrica a fost bineînțeles "privatizată" și în cele din urmă vândută bucată cu bucată în Austria. Astăzi este doar un teren viran, acoperit cu dărâmături. La fel au pățit și marile uzine de la Electrocontact, IUPS sau IMAIA, cumpărată de un investitor indian. Uriașa fabrică a dispărut și ea peste noapte, bucată cu bucată.

"Până în 1989 eram brici"

S-a avansat ideea că fabricile românești nu erau competitive, erau mormane de fier vechi, iar inginerii și maiștrii români nu cunoșteau noile utilaje. Foștii angajați și ingineri vin să contrazică acest lucru și spun că moartea industriei botoșănene, în special, este "ciudată".

"Știu bine, fiindcă am fost la cursuri și în Polonia, apoi după 1990 am comparat un pic tehnologia vestică cu ceea ce aveam noi. Nu aveam tehnologie de vârf, dar era suficient de competitivă chiar pe piața europeană. Păi, la IPUS lucram cu utilaje programate, brațuri mecanice, cu soft Siemens.

Asta în perioada comunistă. Eu spun că industria Botoșaniului era competitivă chiar și pe piața europeană. Nu eram cei mai buni în niciun caz așa cum se dorea să se știe, dar niciun morman de fiare vechi. Până în 1989 eram brici", spune Simion Drelciuc, fost inginer la IMAIA.

Totodată Vasile Chiru spune că la "Textila", una dintre cele mai importante fabrici de țesături din Botoșani, dar și din Moldova, au fost aduse utilaje noi, chiar după 1990, care au dispărut, însă, cu "privatizatul" turc. "A fost o bătaie de joc. Tocmai ce au fost cumpărate războaie noi de țesut. Foarte moderne din China. A fost făcut un împrumut în 1997 la Banca Comercială", spune Chiru.

Raiul lichidatorilor și moartea contractelor

Simion Drelciuc, fostul inginer din perioada comunistă, spune că o mare problemă a fost întreruperea contractelor pe care fabricile care exportau le aveau cu țările în special din Asia, America Latină sau URSS.

"Păi, în primul rând, multe dintre aceste fabrici erau verigi în lanțuri industriale. Unele dintre aceste fabrici furnizau materie primă pentru alte industrii din țară. Odată cu prăbușirea lor s-a creat o reacție în lanț. Pe de altă parte, fabricile din Botoșani după 1990 nu mai aveau piață de desfacere. Atât Textila, cât și Electrocontact, IUPS sau IMAIA trimiteau produse multe în Asia, Africa și America de Sud.

Contractele cu aceste țări erau realizate de niște societăți de stat specializate în acest sens. Odată cu 1990 și desființarea acestor societăți de export s-au rupt și relațiile economice, iar uzinele cu producție mare și mulți angajați au rămas fără piață de desfacere. Cu ce deranjau aceste relații comerciale? Erau bune, se făceau fonduri suficiente pentru eventualele retehnologizări și adaptarea la piața europeană. Asta ar fi fost una dintre soluții", spune Drelciuc.

Sindicaliștii spun că erau prea mulți interesați de vândut și prea puțini de retehnologizat și transformat, măcar parțial, economia comunistă într-una profitabilă și în capitalism. Lichidatorii, în special, trăiau vremuri bune.

"Erau și lichidatori pentru care falimentarea era o industrie profitabilă. Luau comision de 9%. Pe deasupra mai erau și foști securiști dintre ei. Și pe lângă ei și foști activiști care s-au implicat în distrugerea sistematică a fostei industrii. Nu are rost să dau nume", spune, amărât, Vasile Chiru.

Adevărul.ro

(Fluierul)

Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Fluierul Report