15:17 2021-12-03
crimes - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu
_ Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi: „Fotbalul ajută la eliminarea stereotipurilor”
Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi: „Fotbalul ajută la eliminarea stereotipurilor”
Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, celebrată pe 3 decembrie, a fost punctată de Federaţia Română de Fotbal prin publicarea unui interviu cu Krisztian Kovacs, jucător în echipa naţională a nevăzătorilor din României.
Acesta a vorbit despre pasiunea lui pentru fotbal şi cum poate ea să contribuie la combaterea stereotipurilor şi promovarea incluziunii.
Krisztian a fost golgheterul naţionalei la turneul de calificare pentru Campionatul European, jucat în această toamnă la Buftea şi la care România a obţinut calificarea pentru a doua oară consecutiv, cu victorii pe linie. Povestea de mai jos e spusă în cuvintele lui, în urma unui interviu acordat FRF.
„Am ajuns să joc fotbal după ce am făcut parte dintr-o echipă de goalball, un sport pentru nevăzători unde avem acelaşi antrenor ca la fotbal. Am luat mingea şi m-am jucat cu ea la picior, au observat că am un oarecare talent şi m-au chemat şi la antrenamente la fotbal.
Eu ştiam de echipa naţională de fotbal pentru nevăzători înainte ca ea să fie sub egida FRF, care a integrat echipa în 2017, dar ea a apărut mai devreme. De când am auzit că există mi-am dorit să joc pentru că eram pasionat de fotbal.
Jucam fotbal şi când eram mic pe acasă. Aveam prieteni cu care jucam în curte, şi înainte, şi după ce mi-am pierdut vederea. Aveam minge care scotea sunet, cum avem şi acum la fotbal. Boala pe care o am e din naştere, dar am mai văzut până la vârsta de 10 ani. Pe la vârsta de 10 ani mi-am pierdut total vederea.
Goalball făceam din şcoală. La şcoala de nevăzători din Cluj era o oportunitate pentru elevi să joace la orele de sport şi, dacă erau remarcaţi, erau promovaţi şi la echipa şcolii, care mergea la diverse competiţii. Din echipa şcolii am ajuns la echipa naţională de seniori. Eu am început să fac sport prin clasa a 5-a, am făcut mai multe sporturi.
Sunt programator la o firmă de IT din Cluj. Eu am terminat filologie la liceu, ceva oarecum incompatibil cu informatica şi ştiinţele exacte. N-a fost o alegere, ci mai degrabă un drum inevitabil pentru că, în România, şcolile de nevăzători au profil filologic. Nu e şcoală de nevăzători care să aibă profil real, mate-info. Dar am avut un profesor pasionat de informatică, deşi preda la liceu uman, şi am făcut cu el ore în particular, am învăţat bazele.
Chiar dacă am mers la facultatea de filosofie, în acelaşi timp m-am înscris la un curs de câteva luni de informatică, făcut de o organizaţie care se ocupă cu nevăzătorii şi acolo am învăţat mai bine. Ei mi-au asigurat un internship la compania unde lucrez acum, care mi-a propus să lucrez mai departe aici.
Facultatea am făcut-o la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj în regim normal; aveam anumite adaptări, puteam să rog profesorii să dau examenul ori oral, ori pe laptop. Faptul că am putut să folosesc calculatorul m-a ajutat mult. Dar asta fac şi cei care nu lucrează în programare. Aproape toţi nevăzătorii folosesc calculatorul.
În naţionala pentru nevăzători am debutat în 2019, prima competiţie oficială au fost calificările la Campionatul European, iar primul meci România-Belarus. Atunci echipa arăta puţin altfel faţă de acum, s-au mai retras jucători. Băieţii au fost foarte primitori şi a fost foarte uşor să mă integrez. Apoi s-au stabilit şi nişte relaţii de durată, de prietenie. Eram foarte entuziasmat de faptul că am ajuns acolo şi voi juca fotbal, oamenii încercau să-mi explice regulile şi cum trebuie să procedez în anumite situaţii.
Cel mai important sfat pe care l-am primit a fost să comunic foarte mult. Asta e foarte important la nevăzători, ţinând cont că ei nu pot să vadă ceilalţi jucători şi că doar aşa pot comunica cu ceilalţi colegi. Este o hărmălaie foarte mare, dar se încearcă menţinerea unei discipline şi a unui anumit tipar de comunicare, să nu fie foarte mulţi oameni care vorbesc deodată, să dea indicaţii omul cel mai potrivit.
Pentru că avem trei oameni care pot da indicaţii valoroase, oameni care văd: portarul, antrenorul şi ghidul. Fiecare are o zonă proprie în care poate da indicaţii, are o viziune mai bună a jocului din poziţia în care se află. Terenul e împărţit în trei zone: o zonă defensivă, de care e responsabil portarul, apoi zona de mijloc, unde e responsabil antrenorul, care stă la marginea terenului cam în zona asta, şi după aceea, pe ultimii 12 metri, în faţa porţii adverse, e responsabil ghidul, care e poziţionat în spatele porţii adverse.
Fotbalul ajută la eliminarea stereotipurilor care ţin de partea de mişcare fizică. Oamenii care văd că nevăzătorii joacă fotbal ajung la concluzia că nevăzătorii pot să să alerge, să facă sport fără prea mari diferenţe faţă de cei care văd. Prin fotbal, se mai schimbă puţin perspectiva asupra lor. Asta ajută foarte mult.
Inevitabil, fiecare nevăzător se întâlneşte zilnic cu stereotipuri, e cumva o parte a vieţii. Doar să stai în casă şi să nu te ştie nimeni, altfel nu ai cum să nu te întâlneşti. Pentru că oamenii nu ştiu şi nu întâlnesc în fiecare zi nevăzători. Nu e neapărat ceva de condamnat. Şi nevăzătorii trebuie să facă un efort să-şi facă simţită prezenţa şi să-i ajute pe cei pe care îi întâlnesc să înţeleagă mai bine ce înseamnă să fii nevăzător. Multe dintre comportamentele de acest fel ale celorlalţi ţin de a crede că nevăzătorul nu e apt să facă anumite lucruri.
Mulţi oameni se miră cum pot nevăzătorii să facă mişcare, când, de fapt, capacitatea vederii nu are nicio legătură cu capacitatea fizică în general, nu? Mulţi se miră cum pot să alerge nevăzătorii sau cum pot să joace fotbal. Sunt reacţii foarte impresionante când văd nevăzători care joacă fotbal, pentru că oamenii nu pot să conceapă cum ar putea juca fotbal nişte nevăzători, nu înţeleg mecanismul prin care se întâmplă acest lucru.
Când sunt acasă fac de două-trei ori pe săptămână antrenament: merg la sala de fitness, plus antrenamente cu mingea: iau mingea, mă duc pe un teren şi fac exerciţii de viteză, de dribling. În general merg cu cineva. La sală mă axez pe muşchii picioarelor şi rezistenţa fizică, cardio, alergat pe bandă. E cumva singura cale spre succes. Iar când suntem în cantonament, antrenamentele sunt de două ori pe zi.
Cred că e importantă ambiţia pe care o are fiecare jucător din echipă. Cei care să zicem că stau mai rău cu motivaţia sunt traşi în faţă de colectiv. Dacă există un spirit bun în echipă şi toată lumea îşi doreşte să câştige, e inevitabil ca moralul să fie sus.
Sursa foto şi interviu frf.ro.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2020/05/costi-rogozanu-520x620.jpg)
Comentarii:
Adauga Comentariu