Ion Cristoiu: „Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele

Ion Cristoiu: Marţi, 1 aprilie 2014, în deja tradiţionala Declaraţie de seară de la Cotroceni, Traian Băsescu s-a năpustit asupra clişeului Băsescu şi guvernul lui.

Ion Cristoiu: Dincolo de un subiect revenind obsedant la Traian Băsescu - măsurile de austeritate pentru ieşirea din criză - domnia sa m-a citat ca făuritor al sintagmei Fătucile rujate.

Ion Cristoiu: Sînt autorul formulei fătucile din presă. Ca, de altfel, născocitorul şi al altor vorbe mai mult sau mai puţin nimerite pentru a defini realităţile postdecembriste: Talibani, piţifelnici, miliardari de carton.

Titirezisme. Rare sînt în Istorie spectacolele de oportunism făţiş, revoltător, precum cel pus la dispoziţia posterităţii de perioada dintre plecarea lui Napoleon de la Fontainebleau şi îmbarcarea pentru exilul definitiv de pe Sfînta Elena. Evidenţa oportunismului izvorăşte din frecvenţa incredibilă a răsturnărilor de situaţii şi de destine, dar şi din proeminenţa personajelor care se răsucesc titireziceşte.

Să ne reamintim.

Napoleon abdică pe 6 aprilie 1814. Îl obligă la asta oamenii pe care-i făcuse, pe care-i promovase, pe care-i îmbogăţise:

Marmont, Ney, Soult.

Între timp mulţi dintre foştii săi adepţi îl părăsesc pentru Ludovic al XVIII-lea.

Vine martie 1815.

Napoleon revine la cîrma Franţei. Ney, Soult, se dau de partea sa. Într-un an doar, Ney, Soult se răsucesc la modul halucinant. Ney rămîne cel mai bun exemplu. E mareşal al Imperiului. Trece fără să clipească de partea lui Ludovic al XVIII-lea. De fapt, nu trece, ci trecuse, deoarece participase la complot. Drept răsplată, Ludovic îl face pair şi comandantul Cavaleriei. Pe 5 martie 1815 îi promite lui Ludovic să-l aducă pe Napoleon într-o cuşcă de fier. Pe 12 martie 1815 îl trădează pe Ludovic. E responsabil de eşecul de la Waterloo:

Comandant al aripii stîngi a Armatei Imperiale, acţionează cu maximă brambureală. Despre el Napoleon a zis:

„Pe cît este de brav, pe atît este de slab şi excesiva sa ambiţie îi întunecă gîndirea”.

Sau Jean-Jacques Cambacérès. În ianuarie 1814 e numit de Napoleon primul în Consiliul Imperial de Regenţă. În aprilie 1814 e însă primul care votează abdicarea. În timpul celor o sută de zile devine arhicancelar şi ministru de Justiţie al lui Napoleon.

N.B. Din zicerea lui Napoleon despre Ney remarc un adevăr tulburător: Toţi cei care au avut într-un fel sau altul o legătură cu Napoleon au rămas în Istorie prin faptul c-au fost oamenii lui Napoleon, dar şi prin vorbele lui Napoleon despre ei, multe deloc binevoitoare.

*

Makine. Am terminat Recviem pentru Est de Andrei Makine, variantă românească de la Polirom (2015) a cărţii Requiem pour lʼEst, 2000, Mercure de France. Greu de rezumat în cîteva cuvinte impresia. Am zis că e vorba de trecerea omului singur prin delirul istoriei. Da, dar acest om singur e un agent KGB.Dacă n-ar fi apărut în Franţa, aş fi zis că e o carte de Soljeniţîn, profetul zbîrlit al decăderii Imperiului Rus. Da, asta m-a frapat. Revolta faţă de ce a ajuns Rusia de azi, revoltă cum nu se poate mai bine oglindită în ultima parte a cărţii, în care apar ghiorţanii ruşi de azi, vînzarea Rusiei cu tot cu suflet, punerea la îndoială a Jertfei ruseşti în cel de-al doilea război mondial.

De notat: violenţa halucinantă a unor întîmplări: oul de pasări clocit de deţinuţi în Gulag la subsuoară, detaşamentele de deţinuţi în Război, Rusia scăldată în sînge, excesele primilor ani revoluţionari. E o carte de o rară violenţă în denunţarea Istoriei sovietice şi totuşi prin nimic tendenţioasă. Cred că se explică prin fatalismul rusesc al personajelor, care trec prin Istorie ca nişte plugari pe ogor.

*

Marquez. Am găsit în engleză Operaţiunea Carlota, ciudatul reportaj al lui Gabriel Garcia Marquez despre Intervenţia lui Castro în Angola. Curios rămîne că n-am dat peste o variantă în franceză. Se citeşte uşor. Ca şi în cazul Elian, mă întreb ce l-a apucat pe marele scriitor să dea gata un articol ce pare propagandistic. Citind Carlota, observi imediat că Marquez a fost atras de notele de fantastic ale Operaţiunii. Nu întîmplător, el se concentrează exclusiv pe debutul Operaţiunii. Elementele caraibene, ca să spunem aşa întîmplărilor de realism magic, sar în ochi, ca întîmplări desprinse din Un veac de singurătate care s-au petrecut în realitate. Prozatorul Marquez purcede aici la o întreprindere asemănătoare celei a lui Caragiale:

Reportajul cu valoare de proză.

*

Scriam pe 3 aprilie 2014. „Fătucile rujate” ale lui Traian Băsescu nu sunt „fătucile” mele

Marţi, 1 aprilie 2014, în deja tradiţionala Declaraţie de seară de la Cotroceni, Traian Băsescu s-a năpustit asupra clişeului Băsescu şi guvernul lui.

În toiul loviturii, domnia sa a zis: „Vreau să fiu foarte clar, că am văzut obiceiul, şi la fătucile rujate, şi la politicieni: Băsescu şi guvernul lui... Fătucile rujate, cum le spune maestrul Cristoiu, la asta mă refer. Citez un clasic al jurnalismului.“

Dincolo de un subiect revenind obsedant la Traian Băsescu - măsurile de austeritate pentru ieşirea din criză - domnia sa m-a citat ca făuritor al sintagmei Fătucile rujate.

Precizînd că aş fi prefat să fiu un clasic al literaturii şi nu unul al jurnalismului (ce să-i faci, jurnalismul o să-l bage în mormînt pe scriitorul Ion Cristoiu!), simt nevoia unei corecturi.

Sînt autorul formulei fătucile din presă. Ca, de altfel, născocitorul şi al altor vorbe mai mult sau mai puţin nimerite pentru a defini realităţile postdecembriste: Talibani, piţifelnici, miliardari de carton.

Aşa cum am înţels eu conceptul, fătucile nu pot fi fătuci rujate. Pentru că fătucile mele nu se rujează. Muieruştile, da, se rujează. Fătucile - nu.

Vorba fătuci mărturiseşte o realitate tipică ziarelor şi televiziunilor noastre sărace. Pentru a face economii, ziarele şi televiziunile angajează (fără carte de muncă), fetişcane sărmane din toate punctele de vedere: material (se vede asta după cum sînt îmbrăcate), intelectual (sînt prostuţe. Prostuţe, nu proaste!), cultural (confundă pe Carol I cu o marcă de ciocolată belgiană), profesional (n-au talent de ziariste deşi, de regulă, sînt harnice), sexual (nu mai explic, e suficient să le vedeţi).

Fătucile dă curs mai degrabă duioşiei mele faţă de aceste sărmane decît antipatiei, prezente în formula fătucile rujate. Bietele tinere trudesc de dimineaţa pînă seara pentru o remuneraţie de nimic, mor de ciudă că alte colege (muireuştile) se culcă cu şefii, sînt mîndre în bloc că apar la televizor şi notează tot ce aud la conferinţele de presă cu pix de unică folosinţă.

Atenţie! După ceva timp petrecut în presă, fătucele (nu toate) devin muieruşti. Atunci se rujează şi sînt periculoase.

Alte titluri din 3 aprilie 2014

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)