De ce îţi zâmbeşte viaţa pe drumul către iubit/iubită?

Dopamina, „hormonul iubirii”, ne motivează să căutăm compania celor pe care îi iubim.

Eliberarea de dopamină este mai puternică atunci când depunem efort pentru a ajunge la partener.

După despărţire, amprenta chimică a dorinţei dispare.

Dacă pe drumul lung şi aglomerat pe care trebuie să îl parcurgi pentru a ajunge la partenerul tău, viaţa îţi zâmbeşte, este deoarece creierul tău este inundat cu acelaşi neurotransmiţător care te determină să pofteşti dulciuri sau nicotină: dopamina.

Această substanţă este balsamul chimic care irigă centrele de recompensă din creier şi menţine aprinsă flacăra dorinţei.

Rolul său este cunoscut de ceva timp, dar acum oamenii de ştiinţă i-au observat acţiunea în direct, atât în „plină fierbinţeală romantică” a unei relaţii, cât şi după o despărţire.

Studiul publicat în revista Current Biology nu a implicat oameni, ci şoareci, deseori studiaţi pentru că formează relaţii monogame în majoritatea cazurilor.

Neurologii de la Universitatea din Colorado Boulder (SUA) au urmărit cu ajutorul unor senzori foarte subţiri cu fibră optică ce se întâmplă, milisecundă cu milisecundă, în creierul rozătoarelor chiar înainte ca acestea să se întâlnească cu partenerii lor.

Aceştia au studiat în special nucleul accumbens, o regiune a creierului care îi motivează pe oameni să caute forme de recompensă, cum ar fi mâncarea atunci când le este foame, şi despre care ştim că este activată atunci când ţinem de mână o persoană dragă. Ori de câte ori senzorul a detectat o eliberare de dopamină, acesta s-a aprins ca o brăţară luminoasă.

Când şoriceii reuşeau să ajungă la partenerul lor mai greu, de exemplu dacă apăsau o pârghie pentru a deschide o uşă, senzorul se aprindea mai tare. Acelaşi lucru se întâmpla şi când „iubiţii” se îmbrăţişau.

Strălucirea era mult mai puţin vizibilă atunci când de cealaltă parte a uşii sau a peretelui se afla un şoarece necunoscut.

Abundenţa de dopamină este, prin urmare, crucială pentru a ne motiva să îl căutăm pe partener atunci când suntem îndrăgostiţi şi un bun indicator al legăturii de cuplu.

Studiul a făcut lumină şi asupra modului în care această activitate chimică se modifică atunci când o legătură de cuplu se încheie.

În cea de-a doua parte a experimentului, cercetătorii au ţinut separat timp de 4 săptămâni şoarecii îndrăgostiţi, „o eternitate” în viaţa scurtă a acestor rozătoare.

Când fostele cupluri s-au reunit, cele două animale şi-au amintit unul de celălalt, dar valul de dopamină din creierul lor practic dispăruse. Amprenta chimică a dorinţei nu mai era acolo.

Pentru autori, acesta ar putea fi un mecanism de protecţie al creierului, care previne pierderea vieţii în cazul unei iubiri neîmpărtăşite şi permite resetarea pentru o nouă legătură.

Va fi nevoie de timp pentru a înţelege dacă ceea ce a fost observat în cazul rozătoarelor se aplică şi la creierul uman. Dar studierea a ceea ce se întâmplă la nivel neurochimic în legăturile emoţionale sănătoase ar putea ajuta persoanele care se luptă în mod patologic să intre într-o relaţie sau pe cele care nici după mult timp nu îşi pot reveni după încheierea unei aventuri.

(Fluierul)