Andrei Marga: România a ajuns la nivel de `președinție africană`, un stat prostocratic, un stat avariat unde `Aranjamentul bate regulamentul`

Profesorul Andrei Marga revine cu o temă interesantă pentru aceste zile - Munca. După ce face o amplă incursiune a ceea ce însemnat Munca și evoluția acestui concept în timp, profesorul arată cum se împarte în lume ceea ce se acumulează prin muncă și felul cum s-a distribuit în trecut și mai ales acum bogăția.

În cazul particular al României el descoperă motive suplimentare a amplorii fenomenului: ”Românii sunt ca toți oamenii. Și invers. Dar, cum se observă din nou – când țara a ajuns vizibil la „președinție africană”, cu „guvernele mele” de amatori, „regim prostocratic” și „stat avariat” (sau chiar „stat eșuat”, cum spune un autor) – românii au prea des neșansa de a fi conduși de diletanți.”

***

”Munca în zilele noastre

Andrei Marga

Cărți exaltate de perspectiva globalizării și electronizării (vezi Peter F. Drucker, Post-Capitalist Society, Harper, New York, 1994) spuneau că în lume se trece la o „societate a cunoașterii (knowledge society)”, în care computerul este cheia. Va fi un post-capitalism în care the blue collars se reduc în număr și putere și nu vor mai avea rolul conducător, iar professional managers vor decide. Resursa economică de bază nu va fi capitalul, nici munca, ci cunoașterea.

Desigur, categoria blue collars a scăzut în termeni relativi. Dar sugestia că ar dispărea munca manuală s-a dovedit fără acoperire. Muncitorii de înaltă calificare rămân cheia în producția modernă. Iar proletari – adică oameni care trăiesc din vânzarea forței de muncă proprii – au devenit mai mulți, chiar dacă nu exercită munci manuale, remunerația lor este mai bună ca a altora și fiecare se consideră pe sine cum vrea. „Societatea cunoașterii” este deocamdată însoțită de o proletarizare mai amplă ca oricând. În plus, professional managers au ocupat poziții în industrie, dar în viața publică nivelul de pricepere și cultură al decidenților și calibrul lor au mers în jos. Deja la mijlocul anilor nouăzeci se anticipa scăderea valorii celor ajunși la decizie. Azi tot mai mulți cetățeni o reclamă.

Oricum se privesc, însă, lucrurile, munca a ajuns în situația în care din nou este de întrebat ce loc are în viață. Iar odată cu ascensiunea stupidocrației, sesizată de Carlo M. Cipolla, confuzia valorilor a sporit, motivația muncii scăzând și mai mult. Munca nu mai are pentru cei de astăzi importanța de odinioară.

Pentru a avea repere, este destul să ne amintim că munca a fost socotită parte a sensului vieții omului chiar și de moraliști. Bunăoară, Confucius considera că fericirea constă în urcarea muntelui, nu în aceea că vârful există. Aristotel a configurat „viața bună” ca scop al comunității și a considerat activitățile ca mijloc. Luther spunea că „omul trebuie să facă lucrări de bunăvoie, încât să-i placă doar lui Dumnezeu”. Calvin susținea că munca este „profesie”, de natura unei vocații, iar munca fizică nu este nedemnă de om, cum credea Platon, ci plină de onoare. Hellen G. White scria că iubirea creștină înseamnă a munci pentru mântuire și ridicarea condițiilor de viață ale oamenilor. Max Weber a făcut bilanțul: profesionistul care se respectă poate sta în fața regilor!

Pe asemenea linie, societatea modernă a luat munca ca dat fundamental, de la sine înțeles, al condiției umane. A rămas însă munca valoare superlativă? Deja celebrul sociolog a fost destul de realist să observe că una este trecutul, altceva este prezentul. Trăirea cu fervoare a importanței muncii a scăzut.

În urma sondajului efectuat periodic în Europa, pe un eșantion stabilit și cu același chestionar, s-a putut stabili, la nivelul lui 1999, că doar 54% dintre vest-europeni și 67% dintre est-europeni socotesc munca drept foarte importantă, doar sub 40% dintre europeni consideră munca o condiție a afirmării capacităților și abia 25% o consideră datorie a individului (detaliat în Herman Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002). Ulterior, acest procent a rămas tot scăzut.

În Europa se lucrează mai puțin decât în America și mult mai puțin decât în Asia (Niall Ferguson, Civilization. The West and the Rest, Allen Lane, New York, London, 2011). În America, 65% dintre tinerii de peste 15 ani muncesc, în Asia 74%, în Europa 54%. În 2009, americanii lucrau 1711 ore pe an, în Germania 1437 ore. Japonia lucrează la fel ca și America, iar Coreea de Sud, cu 30% mai mult, Singapore și Hong Kong cu 33% mai mult.

Există o corelație între efectivul de ore de lucru și religiozitate. 8% dintre francezii și germanii merg săptămânal la biserică, iar americanii, în proporție de 36%. Pentru 58% dintre americani, Dumnezeu este important. În anii ‘60, când în Europa se afirmau sexul, drogurile și rock and roll-ul, în America avea loc un boom evanghelic.

Numai că externalizarea și diviziunea muncii între firme reduce sinergia indispensabilă atingerii bunei calități (vezi Daniel Cohen, Homo economicus. Prophete(egare) des Temps Nouveaux, Albin Michel, Paris, 2012). Companiile de zbor americane procedează astfel.

Alte firme caută să-și asigure profitul înlocuind periodic angajații, conform maximei neoliberalului Milton Friedman: „responsabilitatea socială a firmei este aceea de a face profit”. Ca efect, se concediază periodic mulți angajați pentru a menține stimulentul competiției. Evident, se caută profitul cu orice chip. Maxima este: „the bussines of bussines is bussines!”. Ca și cum cineva care se ocupă de moralitate ar fi demodat pentru că ar ignora interesul! Oricum, comportamentul este acum mercantil și egoist.

O autoare evoca situația grăitoare în care directorul unui centru de colectare de sânge a hotărât să dea o primă donatorilor, spre a-i stimula. Stupefiant însă, efectivul lor a scăzut după ce s-a dat acea primă (Maya Beauvallet, Les strategies absurdes). Explicația este că donatorii au lucrat până atunci din generozitate, fiind obișnuiți cu grija față de alt om. Când s-a înlocuit relația morală cu relația pecuniară, lucrurile s-au schimbat. „Valoarea muncă (valeur travail)” a fost înlocuită cu „valoarea pentru munca depusă (valeur du travail)”. Ceea ce este, evident, altceva!

Dispare tot mai mult grija pentru lucrul bine făcut. În SUA, cum se știe, se privatizează închisori pe baza unui contract cu statul. Aceste închisori sunt afaceri profitabile pentru privați, căci se poate angaja personal mai sumar pregătit, cu salarii mai mici. Ce se constată? Bătăile, violența sunt de zece ori crescute față de închisorile publice, încât lucrurile se degradează încă o dată.

Cum se știe, Renașterea a cunoscut și cultivat oameni bogați și generoși în sprijinirea altora. Mecenatul a fost răspândit. Reforma religioasă a democratizat accesul la bogăție stimulându-l pe fiecare să fie ceea ce vrea – proprietar sau proletar. În zilele noastre, însă, cei bogați înregistrează (Robert Frank, Richistan, Crown, 2007) trei procese: nu numai că se îmbogățesc, dar creează o lume a lor – „țara lor în țară”; ei nu trăiesc doar în țară, ci recurg la paradisuri fiscale și paradisuri turistice; ei au aspirații destul de rudimentare. Cultural, se petrece „proletarizarea bogaților” și „îmburghezirea proletarilor”. Aspirația marii culturi și a sprijinirii ei s-a estompat – bogații de azi crezând că bogăția este de ajuns în viață.

Puritanii magnificei opere lirice cu acest titlu, a lui Belllini, erau preocupați în tot ce făceau de propria „mântuire” („salvare”). Trăind însă intens creștinismul, ei aveau un sentiment crescut al comunității de destin cu ceilalți oameni. John Kennedy a și apelat la acest sentiment când, în faimosul său discurs inaugural, a cerut americanilor să se gândească la ce pot face ei pentru societatea lor.

Deja în 2005, peste 77% dintre americani acuzau scăderea simțului comunității, iar 80% dintre cei în vârstă socoteau că oamenii sunt onești, tinerii născuți după 1960, doar 50%. Efectivul celor care se opresc la stop scade mereu. Doar o treime dintre membrii unei familii fac concediul împreună. Nivelul participării electorale scade sub 50%. În 1955, în jur de 44% dintre americani spuneau că orele petrecute la muncă sunt cele mai agreabile, în 1999, doar 16%. Sindicatele pierd continuu membrii, căci soluțiile individuale prevalează. Peste 80% dintre americani participă la viața publică stând la televizor. ONG-urile se mulțumesc de fapt să ajungă să semneze pentru banii primiți, iar, în Africa, li se reproșează ONG-urilor europene că au venit să stoarcă banii puși la dispoziție de organizațiile internaționale pentru lichidarea sărăciei. Se muncește după mofturi: de pildă, Steve Jobs l-a acuzat pe Bill Gates că i-a furat ideea interfeței la Windows, iar acesta a răspuns că de fapt ambii au furat ideea de la Xerox. Tinerii preferă cariere legate de comunicare, de public relations, de drept, în locul profesiilor industriale. La scară mai mare, lupta pentru piețe a înlocuit, într-o privință, lupta pentru producție de valori, în particular pentru industrie.

Revista germană Stern (nr.30/2016) a publicat o situație cu privire la împărtășirea valorii dreptate (Gerechtigkeit). Doar 24% dintre cei chestionați socoteau că ceea ce se petrece este „drept”, 35% că este „așa și așa”, iar restul de 40% că „nedreptatea” este caracteristica. În 1970, un procent de 10% din populație deținea 40% din avuție, acum, aceia dețin 70%. Acești indicatori sunt azi și mai răi. Iar dacă Germania prezintă asemenea inagalități, ne dăm seama care e situația în alte țări europene.

În țările europene (vezi Hermann Denz, Hrsg., Die europaische Seele. Leben und Glauben in Europa), numai în Malta cei „foarte mulțumiți” sunt peste 50%, în restul țărilor din Europa procentul este sub acest nivel. România întregistra 27%.

Ce aspect este cel mai important în muncă? Indicatorul „a avea contacte cu persoane interesante” este ilustrat cel mai bine de protestanți în Europa (73%). La „a găsi că munca este interesantă” tot protestanții sunt în față (63%). La „ocazia de a avea colegi plăcuți”, în față sunt olandezii (87%), la „caracterul interesant al muncii”, este Malta (85%), Finlanda fiind pe poziție modestă (41%). La „a fi bine plătit” conduc românii și bulgarii (91%), în vreme ce acest aspect este cel mai puțin apreciat de finlandezi (37%). Se observă bine că, acolo unde angajarea lăuntrică pentru muncă este pe o bază mai profundă, se ajunge la un nivel de trai, inclusiv de venituri, mai înalt.

Este întins însă în societate și disprețul pentru muncă. Așa cum atestă indicatorii situației în care a fost adusă România de către decidenții din ultimele două decenii – gestiune politică coruptă și ieșită de sub controlul cetățenilor, cea mai rapidă prăbușire în jaf în timp scurt, cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cel mai ridicat analfabetism functional și cea mai mică lectură pe cap de locuitor din Europa, cea mai mare îndatorare din istorie – carențele muncii sunt astăzi diverse. Ele iau forme multiple. Evoc câteva.

Privatizarea practicată ca fraudare, liberalizarea ca devalizare, supraîncărcarea aparatului administrativ, remunerarea de grupuri pentru fidelitate politică, mulțimea nefirească a celor care se pronunță în ceea ce nu se pricep sau trăiesc din împiedicarea altora sunt indicatori direcți sau indirecți ai situației în care numeroși, prea numeroși oameni, trăiesc de fapt din altceva decât din muncă. Sunt în exces în România actuală „oficiali” nepregătiți, propagandiști și delatori ce îi susțin.

Plagiatul este doar vârful aisbergului. Falsa educație este azi la inși de sus până jos, iar munca cu rezultate recognoscibile depreciată. Unii ajung la decizii, dar fac doar temenele celor care îi promovează sau rebotează inițiative vechi cu alte cuvinte, în vreme ce evaluările ce se practică în societate sunt după ureche, impresii și pile. „Aranjamentul bate regulamentul”, cum îmi spunea un ilustru ierarh ortodox, a devenit sistem.

De pildă, mulți, în cercetare și universități, se ocupă de publicarea de articole. Unii plătesc pentru aceasta. Nu discut aici sensul publicațiilor ISI, care este serios în țări cu o critică a textelor științifice. La noi, publicarea ISI a devenit un fel de scop în sine, iar ce se publică are puțină creativitate și aplicare. Sporește continuu efectivul de articole ISI, dar, pe meleagurile noastre, industriile la care acestea fac referire s-au prăbușit. România importă patente mai mult ca altădată. Scrierile ce dau tonul chiar în chestiuni de istorie națională se elaborează în alte țări, unde cercetarea arheologică și arhivistică se ia în serios.

Dar, cum se observă din nou – când țara a ajuns vizibil la „președinție africană”, cu „guvernele mele” de amatori, „regim prostocratic” și „stat avariat” (sau chiar „stat eșuat”, cum spune un autor) – românii au prea des neșansa de a fi conduși de diletanți.

Cel puțin în urma unor inițiative ale Parlamentului European, este clar că forțe considerabile slăbesc azi orientarea spre formarea personalității cetățeanului pentru activități, inclusiv pentru muncă. Cum să mai învețe noile generații când în față li se pun chestiuni de relaționare și sex? Înțelegerea superficială a libertăților, combinată cu psihologii aventuroase (Wilhelm Reich) și privirea erosului ca teren al opresiunii (Michel Foucault), pe fondul iluziei mutabilității naturii umane (Troțki) subminează orientarea amintită. Drept consecință, are loc secundarizarea și mai accentutată a muncii în viață.

Așa cum deja Max Weber a observat, etica muncii a asigurat emergența societății moderne, a însoțit evoluția acesteia, dar acum slăbește (detaliat în A. Marga, După globalizare, Meteor Press, 2018). Lumea care a urmat oferă multe oportunități, dar, lipsind seriozitatea și rigoarea pe care o poate imprima doar etica muncii, aduce și o nesiguranță structurală ce se extinde. „Societatea nesigură” este forma în care ea s-a stabilizat în zilele noastre. Mai nou, prin trecerea la o „lume scindată”, mulți oameni sunt deturnați încă o dată de la muncă, creație de valori în serviciul comunității și al unui scop mai înalt. Numai o nouă viziune – așadar nu numai noi cunoștințe, ci o viziune propriu-zisă – și o nouă spiritualizare mai poate relansa etica muncii și smulge lumea actuală din crize, nedreptăți și abuzuri și, de fapt, din pericole fără precedent.”

(Fluierul)