23:59
Comentarii Adauga Comentariu

Cum au fost instaurate Monarhiile Străine în Balcani de către progresiștii din Anglia și Franța. P.I. 1832. Cum a fost adus un rege german și o dinastie germană în Grecia exact așa cum va fi instaurat un Rege German și o Dinastie Germană în România la 1866

A fost sau nu Tudor Vladimirescu membru al Organizației Fracmasonice Grecești Eteria? A fost sau nu Tudor Vladimirescu omul Rușilor?


Nota Redacției - Opinia Fluierul.ro - Pentru că sunt nenumărați analfabeți în România, care habar nu au cine a adus și cum au fost impuse Monarhiile Străine în Balcani, nenumărați analfabeți care din acest motiv cad ușor pradă manipulărilor Progresiste care Idolatrizează Monarhiile Străine aduse de Străini în Balcani - deschidem un serial pe acest subiect.

Pentru cine nu știe: Monarhiile Străine au fost aduse și impuse noilor țări din Balcani, desprinse din Imperiul Otoman, de către progresiștii acelor vremi din Anglia și Franța pentru ca aceștia să poată controla de la distanță noile țări apărute în Balcani.

Unii mestecă prostia pseudo-filozofică cum că Monarhia Străină impusă României, de Anglia și Franța în sec. XIX (și altor țări Balcanice, luați manualele de istorie să vedeți că a fost "un fenomen regional", bine dirijat din occidentul progresist, exact așa cum a fost și "apariția comunismului", și mai apoi, "prăbușirea lui"), ... unii mestecă prostia pseudo-filozofică cum că Monarhia Străină impusă României ar fi "un dat divin", ignorând ca boul la poartă nouă, exact ceea ce a fost ea de fapt: un mijloc de a controla politic și economic, din Occidentul Progresist al acelor vremi, acele țări, nou apărute pe plan politic.

"Eu sunt Monarhist" îngână ei mândri, manipulând (dacă sunt progresiști), sau neavând habar (dacă nu sunt), că atât "Monarhia Străină" cât și "Republica Revoluționaro-Progresisto-Bolșevică", sunt ambele construcții progresisto-internaționaliste, inventate de progresismul mondialist în diferite etape istorice ale sale și impuse în diferite regiuni ale lumii conform propriilor sale interese...

E o rușine pentru o țară independentă să nu-și aleagă conducătorii din rândurile ei și să accepte conducători străini veniți de aiurea și impuși de puteri străine. Acea țară nu e o țară independentă. Acea țară e o Colonie...

Doar nu vă închipuiți că Marea Britanie ar fi acceptat vreodată vreo dinastie rusă aterizată de la Moscova sau vreo dinastie a vreunui prinț German, aterizat de prin pădurile Bavariei? Chiar nu vedeți ce rahat de colonie am fost acceptând să ni se "impună un prinț străin", de parcă nu am fi avut pe nimeni dintre noi, niciodată, demn de a ne conduce țara, deși istoria noastră e presărată încă din pre-istoria ei, de conducători martiri care au murit pentru țară?

Iar dacă vreți să vedeți cine și-a iubit țara cu adevărat și cine sunt cei care s-au jertfit cu adevărat pentru țară, urmăriți-i în Istorie, pe cei care și-au dat viața pentru ea...

Veți vedea că nici unul dintre ei nu a aterizat de aiurea...

Interesul Național Fundamental al României este să-și aleagă conducători gata să se jertfească pentru țara lor din rândurile propriilor ei cetățeni


Cum au fost instaurate Monarhiile Străine în Balcani de către progresiștii din Anglia și Franța.
Partea I. 1832. Cum a fost adus un rege german și o dinastie germană în Grecia exact așa cum va fi instaurat un Rege German și o Dinastie Germană în România la 1866

Monarhia Străină din Grecia - 1832 - 1973 cu o pauză semnificativă între 1924 - 1935

Regatul Greciei un stat nou înființat condus de o Monarhie Străină, a fost un stat înființat în 1832 la Convenția de la Londra de către marile puteri: Regatul Unit al Marii Britanii, Franța și Imperiul Rus.

(în Greacă: Βασίλειον τῆς Ἑλλάδος, [vasiliɔn tis ɛlaðɔs])

Regatul Grec fost recunoscut pe plan internațional de Tratatul de la Constantinopol, unde și-a asigurat independența deplină față de Imperiul Otoman.

Acest eveniment a marcat, de asemenea, nașterea primului stat grec complet independent de la căderea Imperiului Bizantin către otomani la mijlocul secolului al XV-lea.

Regatul a succedat guvernelor provizorii grecești după războiul de independență grec și a durat până în 1924. În 1924, monarhia a fost desființată, iar a doua republică greacă a fost înființată, după înfrângerea Greciei de către Turcia în campania din Asia Mică. Republica a durat până în 1935, când a fost răsturnată de o lovitură de stat militară care a restaurat monarhia. Regatul restrâns al Greciei a durat între anii 1935 și 1973. Monarhia a fost dizolvată din nou după dictatura militară de șapte ani (1967-1974), iar după ce a avut loc un referendum popular, Grecia a devenit a treia Republică, adică, actualul stat grec.

Frankokrația și Grecia otomană

Cea mai mare parte a Greciei a devenit treptat parte a Imperiului otoman în secolul al XV-lea. Imperiul Răsăritean sau Bizantin, urmaş direct al vechiului Imperiu Roman de Răsărit, care conducea cea mai mare parte a lumii vorbitoare de limbă greacă de peste 1100 de ani, a fost slăbit din cauza prăbușirii Constantinopolului de către cruciații latini în 1204.

Campania otomană din Grecia, a fost precedată de o victorie asupra sârbilor la nord. În primul rând, turcii au câștigat în 1371 bătălia de pe pe râul Maritsa - unde forțele sârbe au fost conduse de regele Vukašin din Serbia, tatăl printului Marko și co-domnitorul ultimului împărat din dinastia nemanjică sârbă. Această victorie otomană a fost urmată de o remiză în bătălia din Kosovo din anul 1389.

Fără altă amenințare din partea sârbilor și ajutați de războaielor civile bizantine, otomanii au capturat Constantinopolul în 1453 și au avansat spre sud în Grecia, capturând Atena în 1458. Grecii s-au menținut independenți în Peloponez până în 1460, iar venețienii și genovezii s-au agățat de unele insulele, dar până în anii 1500, cele mai multe dintre câmpiile și insulele Greciei erau în mâinile otomane. Munții Greciei au fost în mare parte neatinşi și au fost un refugiu pentru greci unde să fugă de dominația străină și să se angajeze în războaie de gherilă.

Cipru a căzut în mâinile otomane în 1571, iar venețienii au păstrat Creta până în 1670. Insulele Ionice au fost doar pentru un scurt timp, conduse de otomani (Kefalonia din 1479 până în 1481 și din 1485 până în 1500) și au rămas în primul rând sub dominația Veneției.

Pregătirea războiului de independență grec - Insurecția Eterie Grecești și cea a lui Tudor Vladimirescu de la 1821

Eteria - o organizație Grecească Francmasonică

În contextul dorinței de independență față de ocupația turcă și cu influența explicită a unor societăți secrete similare din alte părți ale Europei, trei greci s-au reunit în Odessa în 1814 pentru a decide constituirea unei organizații secrete organizată după model francmasonic.

Scopul organizației a fost de a-i uni pe toți grecii într-o organizație armată pentru a răsturna regimul turcesc. Cei trei fondatori au fost Nikolaos Skoufas din provincia Arta, Emmanuil Xanthos din Patmos și Athanasios Tsakalov din Ioannina.

Curând după ce au inițiat organizația, a fost cooptat un al patrulea membru, Panagiotis Anagnostopoulos din Andritsaina.

Skoufas fusese anterior inițiat în tainele francmasoneriei de Konstantinos Rados, care la rândul lui fusese anterior inițiat în Carbonarism.

Xanthos la rândul lui, a fost inițiat într-o Lojă Masonică în Lefkada ("Societatea constructorilor liberi din Saint Mavra"), în timp ce Tsakalov a fost membru fondator al Hellenoglosso Xenodocheio (în greacă: Ελληνογλωσσο, Eliberarea Greciei ).

La început, între anii 1814 și 1816, în noua organizație masonică erau aproape douăzeci de membri.

În anul 1817, societatea a inițiat noi membri din diaspora Greciei din Rusia și din Principatele Dunărene, din Moldova și Țara Românească.

Domnul (hospodar) al Moldovei, Mihai Șuțu (Michael Soutzos) a devenit membru al Eteriei.

Inițialele masive ale noii organizații masonice au început să fie folosite doar din 1818, iar la începutul anului 1821, când societatea s-a extins în aproape toate regiunile Greciei și în comunitățile grecești din străinătate, numărul membrilor a ajuns să fie numerotat folosindu-se numere de înregistrare de ordinul miilor.

Printre membrii săi se numărau comercianții, cler, consuli ruși, oficiali otomani din carteriul grecesc Fanar al Instanbului, sârbi revoluționari, mai ales conducătorul primei insurecții sârbe, tatăl modern al Serbiei și fondatorul dinastiei Karadjordjevic: Karageorge Petrovic. Structura îi contrazice pe cei care afirmă că în Eteric ar fi fost înscriși numai etnici greci.

Membrii Eteriei i-au inclus pe primii instigatori ai revoluției grecești, în special pe Theodoros Kolokotronis, Odysseas Androutsos, Dimitris Plapoutas și pe episcopul metropolitan Germanos din Patras.

Filiki Eteria a fost puternic influențată de carbonarism și francmasonerie. Echipa de lideri a fost numită "Autoritatea invizibilă" (Αόρατος Αρχή) și de la început a fost învăluită în mister, secret și idolatrizare. În general, se credea că o mulțime de personalități importante erau membri, nu numai eleni eminenți, ci și străini notabili, cum ar fi țarul Rusiei Alexandru I.

Realitatea era că inițial "Autoritatea Invizibilă" cuprindea doar pe cei trei fondatori.

Din 1815 până în 1818, alți cinci membri importanți au fost adăugați la "Autoritatea invizibilă", iar după moartea lui Skoufas încă trei.

În 1818, Autoritatea invizibilă a fost redenumită "Autoritatea celor doisprezece apostoli", iar fiecare apostol avea responsabilitatea unei regiuni separate.

Structura organizatorică era asemănătoare unei piramide cu "Autoritatea invizibilă" coordonând în partea de sus.

Nimeni nu știa sau nu avea dreptul să întrebe cine a creat organizația.

Comenzile erau fără îndoială efectuate fără să se pună întrebări iar membrii nu aveau dreptul să ia decizii.

Membrii societății se reuneau în ceea ce era numit "Templu", care avea patru nivele de inițiere:

a) Frați (αδελφοποιητοί) sau Vlamides (βλαμηδες),

b) Recomandați (συστημένοι) sau Susteemenoi,

c) Preoții și

d) Păstorii (pastores).

Preoții au fost însărcinați cu datoria de inițiere.

"Jur în Numele adevărului și al dreptății, în fața Ființei Supreme, de a păzi, sacrificând propria mea viață și suferind cele mai grele cazne, misterul care îmi va fi explicat și că voi răspunde cu adevărul oricând voi fi întrebat. “ - din Jurământul de inițiere în Eteria.

Când "preotul" francmason se apropia de un nou membru, o făcea mai întâi să se asigure de patriotismul său și să-l "cateherisească" în scopurile societății;

Ultima etapă era să-l pună sub jurământul principal, numit Marele Jurământ (Μεγας Όρκος).

O mare parte a esenței acestuia era cuprinsă în concluzia sa:

"În cele din urmă, jur pe Tine, Țara mea sfântă și suferindă - Jur pe torturile voastre lungi - Jur pe lacrimile amare care, de atâtea secole, au fost vărsate de copiii tăi nefericiți, de propriile mele lacrimi pe care le revars în acest moment, - Jur pe viitoarea libertate a concetățenilor mei, că mă voi consacra în totalitate pentru tine; că de aici înainte vei fi cauza și obiectul gândurilor mele, că numele tău va fi ghid al acțiunilor mele și că fericirea ta, răsplata muncii mele. “
- Încheierea Marelui Jurământ al Eteriştilor

Când cele de mai sus erau administrate și rostite, "preotul" rostea cuvintele de acceptare a novicelui ca membru nou:

"În fața Dumnezeului adevărat invizibil și omniprezent, care în esența sa este drept, răzbunătorul păcătosului, chastizerul răului, prin legile Eteriei Filiki și prin autoritatea cu care preoții mei puternici m-au încredințat, Te primesc, așa cum eram eu însumi, în sânul Eteriei. “
- cuvinte de acceptare în Eteria

Ulterior, cei inițiați au fost considerați membri neofili ai societății, cu toate drepturile și obligațiile de rang.

"Preotul" avea imediat obligația de a dezvălui toate semnele de recunoaștere dintre Vlamides sau Frați.

Vlamides și Recomandații nu erau conștienți de obiectivele revoluționare ale organizației.

Ei știau doar că există o societate care lupta din greu pentru binele general al națiunii, şi care are inclusă în rândurile sale personalități importante.

Acest mit a fost propagat în mod deliberat, pentru a stimula moralul membrilor și pentru a face mai ușor prozelitismul.

În 1818, sediul lui Filiki Eteria a fost mutat din Rusia, de la Odesa, la Constantinopol, iar moartea lui Skoufas a fost o pierdere gravă. Fondatorii rămași au încercat să găsească o personalitate majoră pentru a prelua conducerea organizației masonice, ceea ce ar fi adus prestigiu și un impuls nou societății.

La începutul anului 1818, au avut o întâlnire cu Ioan Capodistria, ministrul de externe rus, care nu numai că a refuzat, dar mai târziu a scris că a considerat-o pe Filiki Eteria vinovată de răul care a urmat în Grecia.

Alexandru Ipsilanti (Alexandros Ypsilantis) (un grec, ofițer în arata rusă şi nepot al unui fost domn fanariot al Moldovei care purta același nume), a fost contactat și i s-a cerut să-și asume conducerea lui Filiki Eteria, lucru pe care l-a făcut-o în aprilie 1820.

Așa au început pregătirile active pentru o revoltă și pentru înființarea unei unități militare care se va numi "Banda Sacră" ("Sacred Band").

Au fost făcute diverse propuneri pentru locația de unde să se pornească Revoluția.

Una dintre propuneri a fost ca ea să înceapă chiar în Constantinopol, inima Imperiului Otoman, orașul fiind țelul pe termen lung al revoluționarilor.

În cele din urmă, decizia luată a fost să pornească revoluția din Peloponez (Morea) și din Principatele Dunărene în același timp.

Societatea Secretă a dorit, de asemenea, să profite de implicarea unor forțe otomane importante, inclusiv a Pashei din Moreas, împotriva lui Ali Pasha de la Ioannina.

În regiunea greacă au fost planificate numeroase revolte, dar prima dintre ele a fost lansată la 6 martie 1821, în Principatele Dunărene.

Alexandru Ypsilantis a fost ales în funcția de șef al Filiki Eteria în aprilie 1820 și și-a asumat sarcina de a planifica insurecția. Intenția lui Ypsilantis a fost aceea de a ridica toți creștinii din Balcani în revoltă și, probabil, de a forța Rusia să intervină în numele lor. Alții spun că din contră, Ypsilantis, primise inițial acordul Rusiei, altfel nu s-ar fi aventurat la intrarea și la declanșarea insurecției în Țările Române.

A fost Tudor Vladimirescu Eterist?

După moartea domnitorului Țării Românești, Alexandru Suțu, în ianuarie 1821, s-a format în Țara Românească, un comitet temporar ("Comitetul de conducere"), format din trei regenți - toți membrii ai celor mai reprezentative familii boierești autohtone, dintre care cel mai proeminent a fost Caimacanul, Grigore Brâncoveanu. Comitetul, era motivat împotriva concurenței fanariote și a negat favorurile conducătorilor fanarioți de a mai ocupa în continuare tronul Țării Românești.

Comitetul a decis rapid să se bazeze pe sentimentul anti-boieresc și anti-fanariot existent în Țara Românească (mai ales în Oltenia), acționând pe față împotriva noului domnitor fanariot, Scarlat Callimachi, numit de turci, care tocmai vroia să-și revendice tronul.

În acest context politic, a avut loc un acord între acest comitet și Pandurii din Oltenia conduşi de Tudor Vladimirescu, acord încheiat pe 15 ianuarie: iar Dimitrie Macedonski, trimis al acestui comitet, a primit funcția de locotenent în corpul de panduri ai lui Tudor. Pandurii din Oltenia era un corp de oaste oltenesc (de tip mercenari), care luptaseră sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, ca voluntari în armata țaristă.

În aceeași zi, Tudor Vladimirescu care îi ridicase la luptă pe panduri, a trimis o scrisoare Curții otomane, sultanului Mahmud al II-lea, afirmând că obiectivul protestului său nu era respingerea guvernării otomane, ci cel a regimului fanarioților și și-a manifestat dorința sa de a se păstra instituțiile tradiționale.

Declarațiile sale erau menite să-i cumpere timp, până ar fi venit răspunsul otoman, deoarece Tudor era deja în negocieri cu societatea revoluționară francmasonică grecească Philikí Etaireía, cunoscută în istoriografia românească sub numele de Eteria.

Probabil că Tudor Vladimirescu a fost în contact cu Eteria încă din jurul anului 1819.

Tudor Vladimirescu împreună cu Eteria au elaborat un plan de insurecție, alături de cei doi reprezentanți ai eteriştilor din corpul de oaste la pandurilor (Giorgakis Olympios și Ioannis Pharmakis), care i-au asigurat pe valahi de sprijinul rusesc pentru cauza comună.

Este probabil că Tudor nu era el însuși, membru al Eteriei (grk. Etaireía): structura ierarhică strictă de comandă rigidă a Frăției ar fi exclus necesitatea negocierilor.

Unii spun că în Eteria erau primiți doar etnici greci, dar sunt contrazişi de prezența unor revoluționari sârbi.

Dacă sau nu, Tudor Vladimirescu depusese jurământul şi devenise membru al Eteriei, e o chestiune greu de stabilit.

Opoziția lui Tudor față de Ipsilanti, şeful Eteriei, după ce rușii l-au lăsat baltă pe Ipsilanti, ar indica mai degrabă că Tudor nu era un membru eterist subordonat lui Ipsilanti. Dacă Ipsilanti ar fi fost şeful masonic al lui Tudor Vladimirescu el i-ar fi ordonat nu ar fi negociat. Dar e posibil ca Tudor, ce era şi comandant de oşti, văzând refuzul rușilor de a-l mai susține pe Ipsilanti, să fi refuzat să intre într-un joc sinucigaș împotriva turcilor şi să fi refuzat să se mai subordoneze ordinelor venite de la "frații superiori" din Eterie.

Uciderea sălbatică şi ritualică a lui Tudor Vladimirescu, de către eterişti, după o aşa-zisă "judecată eteristă", ar indica totuşi o răzbunare sângeroasă a "fraților" față de "un Vlamides" care îşi încălcase jurământul de a da ascultare cu orice preț conducătorilor organizației.

Eterist sau nu, cert este însă, că Tudor Vladimirescu era în alianță cu eteriștii, că puseseră împreună la cale insurecția din Țările Române și că Tudor s-a sincronizat foarte bine cu eteriştii, după un plan bine pus la punct, ambele tabere pornind în mod sincron insurecția împotriva turcilor: Eteriștii au atacat în Moldova, iar simultan Tudor a atacat din Oltenia, joncțiunea lor fiind planificată să se petreacă la București. Așadar, Tudor Vladimirescu a acționat mână-n mână cu Eteria, după un plan comun. Mai mult existau eterişti cu funcții importante de conducere în oastea de panduri a lui Tudor.

Era Tudor Vladimirescu, omul Rușilor?

În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), Tudor Vladimirescu a participat ca voluntar în armata ţaristă alături de pandurii săi din zona Olteniei, remarcându-se prin curaj şi pricepere.

El va obţine gradul de locotenent în armata țaristă, precum şi ordinul „Vladimir”, clasa a III-a.

De aici, relaţiile bune pe care le va menţine cu autorităţile ruseşti, mai ales că, potrivit unui document din 1815, el era numit chiar „sudit” rus, adică locuitor al Ţării Româneşti, dar aflat sub protecţia unei puteri străine, în această calitate beneficiind de anumite facilităţi fiscale şi jurisdicţionale.

Din această perspectivă, putem afirma că "Da", Tudor Vladimirescu era omul rușilor, poate chiar în mai mare măsură decât era omul eteriștilor cu care se aliase.

De altfel, conflictului dintre Tudor Vladimirescu și șeful Eteriei, Ipsilanti, s-a declanșat atunci când Tudor Vladimirescu s-a decis să urmeze linia rusească și să evite o confruntare cu turcii, după ce Rusia a declarat brusc că nu susține acțiunea lui Ipsilanti din Țările Române, "care ar fi înțeles greșit", sprijinul pe care Rusia i-l acordase.

Dar să vedem cum s-a desfășurat rebeliunea...

Rebeliune lui Tudor Vladimirescu

După fortificarea mănăstirilor din Oltenia (Tismana, Strehaia), care urmau să-i servească în caz de intervenție otomană ca bastioane de apărare, Tudor a mers la Padeș unde a emis prima sa proclamație (pe 23 ianuarie 1921). În ea a inclus referiri la principiile iluminismului (în special dreptul de a rezista opresiunii), dar a fost și un apel aproape milenarist către țărani, promițându-le o "primăvară" care să urmeze "iernii".

În februarie, cererile inițiale vagi au fost detaliate prin mai multe documente. Acestea includeau:
- eliminarea birourilor achiziționate în administrație,
- introducerea promovării meritocratice în adminsitrație,
- suprimarea anumitor impozite și anumitor criterii de impozitare,
- reducerea taxei principale,
- înființarea unei armate valahe și
- încetarea obligațiilor vamale interne.

În concordanță cu aceste cereri, Tudor a cerut excluderea unor familii de fanarioți de la tron și a interzis viitorilor prinți fanarioți să devină domnitori care să concureze în obținerea domniei cu boierii locali.

Apelurile boierilor de la Divan, cu care Tudor era aliat pe ascuns, pentru ca Tudor să înceteze astfel de activități (exprimate de către trimisul Nicolae Văcărescu) au fost întâmpinate cu un refuz virulent.

Armata lui Tudor, care crescuse în număr în timp ce acesta, avansa spre București, a ocupat Bucureștiul pe 21 martie - aici, Tudor a emis o altă proclamație importantă, prin care și-a exprimat încă o dată angajamentul de pace cu otomanii.

Intrarea în și Insurecția lui Ispilanti din Țările Române

În paralel și sincron cu acțiunile lui Tudor Vladimirescu, pe 22 februarie 1921 [6 martie 1921 după calendarul actual], Ipsilanti, șeful Eteriei grecești, a traversat râul Prut cu eteriștii săi și a intrat în Principatele Dunărene.

Pentru a-i încuraja pe creștinii români locali să i se alăture lui, el a anunțat la Iași că are "sprijinul unei mari puteri", lucru care indica și implica Rusia.

La două zile după trecerea Prutului, la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, capitala Moldovei, Ypsilantis a emis o proclamație prin care-i chema pe toți grecii și creștinii să se ridice împotriva otomanilor.

Mihail Șuțu II-a (Michael Soutzos), un fanariot grec, care era la acea vreme domn al Moldovei și membru al Eteriei (Filiki Etaireia), și-a pus garda domnească la dispoziția lui Ipsilantis. Între timp, Patriarhul Grigorie al V de la Constantinopol și Sinodul Ortodox de la Constantinopol l-au anatemizat și excomunicat atât pe Ypsilantis, cât și pe Șuțu şi au emis numeroase enciclice, o denunțare explicită a Revoluției în conformitate cu politica Bisericii Ortodoxe.

Iată un fragment din Proclamația progresistă a lui Ipsilantis de la Iași. "Luptați pentru credință și pentru tatăl vostru! A sosit timpul, o, Hellenes! Cu mult timp în urmă, popoarele Europei, luptând pentru propriile drepturi și libertăți, ne-au invitat la imitație ... Popoarele luminoase ale Europei sunt ocupate în restaurarea aceluiași bine - fiind plini de recunoștință pentru binefacerile strămoșilor noștri față de ei, doreau eliberarea Greciei, noi, aparent vrednici de virtutea ancestrală și a secolului actual, suntem plini de speranță că vom obține apărarea și ajutorul lor. - Chiar şi vrăjmaşii vor să vină și să lupte acum alături de noi ... Cine vă mai împiedică ca brațele voastre bărbătești să treacă la luptă? Inamicul nostru laș este bolnav și slab, generalii noștri sunt experimentați și toți concetățenii noștri sunt plini de entuziasm, uniți curajos și măreț pentru Grecia! Să se formeze falangii naționale, să apară legi patriotice și să vedeți că vechii giganți ai despotismului se prăbușesc, înaintea steagurilor noastre triumfătoare".

În loc să avanseze direct spre Brăila, unde ar fi putut împiedica armatele otomane să intre în Principate și unde ar fi forțat Rusia să accepte insurecția după acest blocaj, Ypsilantis a rămas în Iași și a ordonat execuțiile mai multor moldoveni pro-otomani.

Ocuparea Bucureștiului

În timp ce Alexandru Ypsilanti apăruse în Moldova, proclamând o eliberare de sub dominația otomană, și era susținut de domnitorul moldovean, Mihail Suțu, Tudor Vladimirescu cu pandurii săi ocupase Bucureștiul, ceea ce indica un plan comun bine pus la punct și o alianță cu Eteriștii

Totuși, aceste acțiuni au coincis cu reacția Rusiei împotriva rebeliunii grecești și cu aplicarea politicilor Sfintei Alianțe dintre Austria, Prussia şi Rusia.

Armata lui Ypsilanti, a ignorat retragerea sprijinului rusesc, și s-a îndreptat spre sud, ajungând în București-ul ocupat de Pandurii lui Tudor.

Acțiunile lui Tudor de la București, distruseseră între timp alianța cu boierii autohtoni. Tudor la Bucureşti a început să poarte "căpakul" (o pălărie de piele înaltă, cilindrică, neagră), rezervată prințului și a cerut ca lumea să i se adreseze cu apelative de Domn ("Maestru", "Prințul", "Domnul") - îndepărtându-se de la subordonarea inițială pe care o avea față de boierii autohtoni.

În București, Ispsilantis a sosit la începutul lunii aprilie, după câteva săptămâni de întârziere și a constatat că nu se mai poate baza pe Pandurii Țării Românești, pentru a-și continua revolta în Oltenia și a susține cauza greacă.

Liderul Pandurilor era Tudor Vladimirescu, care ajunsese deja la marginea Bucureștiului pe 16 martie [N.S. 28 martie]. La București, relațiile celor doi bărbați s-au deteriorat dramatic;

Prioritatea lui Vladimirescu a fost să-și afirme autoritatea împotriva noului prinț Scarlat Callimachi, încercând să mențină relațiile cu Rusia și cu Otomanii. Deși aliat al Eteriștilor, și deși pornise revoluția în Oltenia în înțelegere cu Ipsilanti, Tudor Vladimirescu era mai dedicat deciziei rușilor decât lui Ipsilantis. Sau poate doar că nu vroia să meargă pe o cale sinucigașă împotriva turcilor.

Căci în acel moment, Țarul Alexandru I al Rusiei, tocmai îi ordonase lui Ioan Kapodistrias, ministrul de externe al Rusiei, să îi trimită pe Ypsilantis o scrisoare prin care să-l acuze de faptul că a abuzat de mandatul primit de la țar;

Kapodistrias l-a anunțat pe Ypsilantis că numele său a fost eliminat din lista armatei ruse și că i s-a poruncit să-și dea jos armele și însemnele rusești. Ypsilantis a încercat să ignore scrisoarea, însă Vladimirescu, (mai dedicat rușilor decât eteriștilor sau poate doar nevrând să urmeze o cale sinucigașă împotriva turcilor acum când era clar că nu vor mai primi sprijinul rusesc aşteptat), a luat acest lucru ca pe un sfârșit al angajamentului său față de Eteria.

Astfel, Reuniunea dintre Ypsilanti și Tudor de la Bucureşti, nu a dus la un compromis.

Despărțirea lui Tudor Vladimirescu de Eteriști, Asasinarea lui Tudor Vladimirescu de către Eteriști.

În urma reacției Rusiei, Tudor s-a considerat eliberat de prevederile acordului din ianuarie cu Eteria, deoarece Rusia era de acum un inamic al Eteriei; Ypsilanti a încercat să-l convingă pe Tudor că sprijinul rusesc era încă posibil.

Țara Românească a fost împărțită între o administrație greacă și una valahă, Tudor declarându-se neutru față de marile armate otomane ce se pregăteau să traverseze Dunărea. Acțiunile otomane au fost determinate de pericolul ca Rusia să intervină în Țara Românească.

Pentru a evita, o confruntare cu otomanii, Armata lui Tudor s-a retras spre Oltenia în luna mai, în timp ce otomanii au ocupat Bucureștiul fără să întâlnească vreo rezistență.

Tudor nu mai era capabil să mențină disciplina și coeziunea propriilor trupe, iar încercarea de a asigura disciplina prin intermediul unor pedepse dure a servit doar la a genera teamă, subordonaților săi.

A apărut o apatie generală în rândul pandurilor săi.

În interiorul taberei lui Tudor Vladimirescu, unde erau şi mulți eteriști sau oameni devotați Eteriei, a izbucnit un conflict: "să se lupte cu turcii împreună cu Ipsilanti şi eteriştii" sau "să stea deoparte"?

Faptul că pandurii nu-l mai susțineau ca la început, le-a permis eteriștilor din interiorul corpului de panduri, prin aceeași Olimpiotul și Farmache, ca la 1 iunie, la Golești, să-l prindă pe Tudor și să-l ducă în tabăra Eteriei de la Târgoviște acolo unde Ipsilanti se retrăsese, cu eteriștii săi, plecând şi el din Bucureşti, odată cu intrarea turcilor în țară.

În tabăra Eteriei, Tudor Vladimirescu a fost "judecat" (după ce criterii să fi fost "judecat"? După legea francmasonică a organizației? - Acest lucru ar indica faptul că Tudor depusese jurământul eterist), torturat și acuzat că nu mai susține cauza Eteriei așa cum promisese cînd se Aliase cu Ipsilantis și că vrea să ajungă la o înțelegere cu otomanii.

Tudor Vladimirescu a fost ucis în mod barbar de Eteria pe 26 mai [N.S. 7 iunie 1821] iar trupul său tăiat bucăți-bucăți după un ritual macabru, a fost aruncat într-o fântână.

Pierderea aliaților lor români, urmată de intervenția otomană pe pământul valah, a dus la înfrângerea exilaților eteriști greci și a culminat cu bătălia dezastruoasă de la Drăgășani, unde otomanii au distrus complet "Banda Sacră" a francmasonilor greci pe 7 iunie [19 iunie 1921 după noul calendar].

Alexandru Ypsilantis, însoțit de fratele său Nicolae și o rămășiță a eteriștilor săi, s-a retras la Râmnicu Vâlcea, unde a petrecut câteva zile de negociere cu autoritățile austriece pentru permisiunea de a trece frontiera. Temându-se că eterilștii săi ar putea să-l predea turcilor, el a lansat afirmația că Austria a declanșat un război împotriva Turciei şi a făcut ca un Te Deum să fie cântat în mănăstirea Cozia, sub pretextul aranjării măsurilor de primire a comandantului austriac care venise deja la frontieră.

Cu toate acestea, politicile Alianței Creștine (compusă din Austria, Prussia şi Rusia ce luptaseră împotriva lui Napoleon), au fost impuse de Francisc al II-lea și Austria a refuzat să dea azil pentru liderii revoltelor din țările vecine. Astfel, Ypsilantis a fost ținut în închisoare de austrieci aproape șapte ani.

În Moldova, lupta a continuat o vreme, sub conducerea eteriștilor Giorgakis Olympios și Yiannis Pharmakis, dar până la sfârșitul anului provinciile au fost pacificate de otomani.

Izbucnirea insurecției grecești a eteriștilor a fost reprimată cu execuții în masă ale turcilor, cu atacuri în stil pogrom, și cu distrugerea bisericilor și cu jafuri de proprietăți grecești în întregul Imperiu. Cele mai grave atrocități au avut loc în Constantinopol, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Masacrul din Constantinopol din 1821. Însuși Patriarhul Ortodox al Constantinopolului, Grigore V a fost executat la 22 aprilie 1821.

Partea bună pentru noi, a fost, că nemaiavând încredere în greci, turcii au renunțat la domniile fanariote din Țările Române, domnii fanariote care sufocaseră Țările Române timp de peste 150 de ani.

Revolta din Țările Române a fost împiedicată de otomani, dar torța a fost aprinsă și, până la sfârșitul aceleiași luni, Peloponezul se afla și el într-o revoltă deschisă împotriva turcilor.

Războiul de Independență grec 1821 - 1828, care a dus la instaurarea Monarhiei Străine în Grecia

Așadar prima dintre aceste rebeliuni grecești pe care o putem numi Ipsilanti-Vladimirescu, a început pe 6 martie 1821 în Țările Române, dar a fost rapid înăbușită de otomani.

Evenimentele de la nordul Dunării i-au făcut pe grecii din Peloponez să declanșeze acțiunea lor revoluționară pe 17 martie 1821, când locuitorii din Peninsula Mani au declarat război Imperiului Otoman. Până la sfârșitul aceleiași luni, întregul Peloponezul era cuprins de revolta împotriva turcilor.

În octombrie 1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis au cucerit orașul Tripolitsa. Revolta din Peloponez a fost urmată în scurtă vreme de rebeliuni în Creta, Macedonia și Grecia Centrală, rebeliuni care au fost însă rapid înăbușite.

Între timp, o flotă elenă încropită în grabă a reușit să obțină o serie de succese împotriva marinei otomane în Marea Egee și a împiedicat sosirea întăririlor turce trimise pe calea apelor.

Între diferitele facțiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanșarea unui adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali al Egiptului, care a fost de acord să-și trimită pe unul dintre generalii săi, Ibrahim Paşa⁠(d), și un important contigent militar să lupte pentru înăbușirea rebeliunii elene, urmând să primească anumite câștiguri teritoriale.

Ibrahim a debarcat în Peloponez în februarie 1825 și a obținut o serie rapidă de victorii. Până la sfârșitul anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului, iar orașul Missolonghi, asediat de turci încă din aprilie 1825, a fost cucerit în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost înfrânt în luptele din Peninsula Mani, el a reușit să înăbușe revoluția din aproape întregul Peloponez și să recucerească Atena.

După câțiva ani de negociere, trei dintre cele mai mari puteri ale vremii, Imperiul Rus, Regatul Unit și Franța, au decis să intervină în conflict și fiecare dintre ele și-au trimis flotele pentru sprijinirea grecilor.

După ce au aflat că flota turco-egipteană este pe cale să atace insula grecească Hydra, flota puterilor europene aliate a interceptat flota musulmană la Navarino. Flota turco-egipteană a fost distrusă în timpul acestei bătălii navale.

Pe uscat, grecii au reușit să-i alunge din Peloponez pe turci. cu ajutorul Forței expediționare franceze și au reușit ca până în 1828 să cucerească cea mai mare parte a Greciei Centrale.

În 1828, autonomia Greciei a fost recunoscută pentru prima dată de Marile Puteri (Marea Britanie, Franța și Rusia) în 1828; independența deplină a fost recunoscută în 1830. Contele Ioannis Kapodistrias a devenit guvernator al Greciei în 1827 dar a fost asasinat în 1831.

După mai mulți ani de negocieri, Grecia a fost recunoscută în cele din urmă ca națiune independentă în mai 1832.

La insistența Puterilor Europei, Tratatul de la Londra din 1832 a făcut din Grecia o monarhie, căreia i s-a impus ca preț al "indpendenței", aducerea pe tron a unor Monarhi Străini.

Prințul Leopold de Saxe-Coburg și Gotha a fost inițial primul candidat la tronul grec; totuși, el a refuzat oferta. Otto de Wittelsbach, prințul Bavariei a fost ales drept primul său rege. Otto a ajuns la capitala provizorie, Nafplion, în 1833 la bordul unei nave de război britanice.

Casa regală de Wittelsbach

27 mai 1832 - 23 octombrie 1862 - Domnia Regelui German Otto - fiul lui Ludwig I de Bavaria și a Theresei de Saxe-Hildburghausen

Foto: Germanul Otto, primul rege al Greciei moderne, în rochie tradițională greacă. Vă sună cunsocut? La noi în loc de Otto a fost adus Karl, pe numele pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen alias Carol I.

Domnia regelui german lui Otto s-a dovedit a fi tulbure, dar a reușit să dureze 30 de ani înainte ca el și soția sa, regina Amalia, să fugă din Grecia pe o navă de război britanică așa cum au și venit.

În primii ani ai domniei sale, un grup de regenți germani bavarezi au condus Grecia, în numele său și s-au făcut foarte nepopulari încercând să impună grecilor ideile germane de guvernare ierarhică rigidă, păstrând în același timp cele mai importante birouri şi funcții de stat departe de etnicii greci.

Cu toate acestea, ei au pus bazele noii administrații grecești, a armatei, a sistemului de justiție și a sistemului educațional.

Otto a încercat să modeleze Grecia după model prusac, dar a suferit de două handicapuri mari, credința sa romano-catolică și faptul că mariajul său cu regina Amalia a rămas fără copii.

În plus, noua regiune a încercat să elimine banditismul tradițional, ceea ce în multe cazuri însemna conflict cu câțiva vechi luptători revoluționari (klefți) care au continuat să exercite această practică.

Regenții bavarezi au domnit până în 1837, când la insistența Marii Britanii și Franței au fost rechemați de la post (din funcția de regenți), iar Otto după aceea a numit miniștri greci, deși oficialii bavarezi au condus încă mult timp administrația și armata greacă.

Dar Grecia încă nu avea nici o legislație și nicio constituție care să limiteze apucăturile absolutiste, care să reglementeze raporturile între stat și monarhie.

Nemulțumirea grecilor împotriva Monarhiei Străine, impuse de Anglia și de Franța, care se baza pe administratori și regenți prusaci, a crescut până când a izbucnit o revoltă la Atena în septembrie 1843.

În urma revoltei, Otto a fost de acord să acorde o constituție Greciei și a convocat o Adunare Națională care s-a întrunit în noiembrie.

Noua constituție a creat un parlament grec bicameral, format dintr-o Adunare (Vouli) și un Senat (Gerousia). Puterea a trecut apoi în mâinile unui grup de politicieni, majoritatea foști comandanți în războiul de independență împotriva otomanilor.

Politica greacă din secolul al XIX-lea a fost dominată de problema națională.

Grecii au visat să-i elibereze pe toți grecii din Imperiul Otoman și să reconstituie un stat care cuprinde toate țările grecești, cu capitala la Constantinopol.

Aceasta a fost numită Ideea Mare (Megali Idea) și a fost susținută de revolte aproape continue împotriva guvernării otomane în teritoriile vorbitoare de limbă greacă, în special în Creta, Thessalia și Macedonia.

În timpul războiului din Crimeea, britanicii au ocupat portul Pireu pentru a împiedica Grecia să declare război otomanilor ca un aliat al Rușilor.

O nouă generație de politicieni greci a devenit din ce în ce mai intolerantă la interferența continuă a regelui Otto în guvernul grec.

În 1862, regele german Otto l-a demis pe primul său ministru, fostul amiral Constantin Kanaris, cel mai proeminent politician al perioadei.

Această concediere a primului-ministru a provocat o rebeliune militară, forțându-l pe Otto să accepte inevitabilul și să părăsească țara. El a plecat din Grecia în 1862 pe o navă de război britanică, exact aşa cum venise tot pe o navă de război britanică atunci când fusese instaurat de britanici, rege al Greciei.

Viața religioasă - Atacul împotriva Bisericii

Sub dominația otomană, Biserica Greacă a făcut parte din Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Musulmanii turci nu aveau niciun control asupra bisericii.

Odată cu întemeierea Regatului grec, guvernul a decis să preia controlul asupra bisericii, îndepărtându-se de patriarhul de la Constantinopol.

Guvernul controlat de regenții germani ai lui Otto; a declarat biserica ca fiind autocefală (Independentă) în 1833, imediat după venirea lui Otto la putere, printr-o decizie politică a regentului bavarez care acționa pentru regele Otto, care era minor.

Decizia a influențat politica greacă timp de zeci de ani, autoritățile regală, luându-și astfel un control sporit asupra Bisericii.

Noul statut al Bisericii, subordonată de acum Monarhiei, a fost în cele din urmă recunoscut ca atare şi de către Patriarhia de la Constantinopol în 1850, în condiții de compromis cu emiterea unui decret special "Tomos" care a adus-o înapoi la un statut normal. Drept urmare, ea păstrează anumite legături speciale cu "Biserica-mamă".

În Grecia erau doar patru episcopi și toți aveau roluri politice.

În 1833, Parlamentul a dizolvat 400 de mănăstiri mici, având mai puțin de cinci călugări sau călugărițe. Preoții nu erau salariați; în mediul rural, preotul era el însuși un fermier țăran, dependent de mijloacele sale de trai rezultate din munca sa agricolă și din onorariile și ofrandele oferite de enoriașii săi.

Datoria sa ecleziastică era limitată la administrarea sacramentelor, supravegherea funeraliilor, a binecuvântării culturilor și a exorcizării.

Puțini preoți au participat la seminarii. Până în anii 1840, a existat o renaștere religioasă la nivel național, condusă de predicatori călători.

Guvernul grec progresist controlat de regele străin impus de britanici a arestat mai mulți predicatori și a încercat să închidă renașterea religioasă, însă acest lucru s-a dovedit a fi prea puternic, atunci când revitaliștii au denunțat trei episcopi care dăduseră bani pentru cumpărarea funcției lor. În anii 1880, Mișcarea "Anaplasis" ("Regenerare") a dus la reînnoirea energiei și iluminării spirituale din Grecia. Ei s-au luptat împotriva ideilor raționaliste și materialiste, care au apărut în Europa occidentală seculară. Ei au promovat școli de catehism și au organizat cercuri religioase pentru studierea Bibliei.

Casa Regală de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

30 Martie 1863 - 18 Martie 1913 - Domnia regelui Danez George I - fiul lui Christian IX al Danemarcei și a Louisei de Hesse

După fuga lui Otto I, în urma unei revoltei populare, grecii au cerut Marii Britanii să-l trimită, pe fiul reginei Victoria, prințul Alfred, ca noul lor rege, dar acest lucru a fost refuzat prin veto de celelalte puteri europene.

În schimb, un tânăr prinț danez a devenit regele George I al Greciei.

La început, George I a fost o alegere foarte populară ca monarh constituțional pentru că a fost de acord ca fiii săi să fie convertiți la credința ortodoxă greacă.

Ca recompensă dată grecilor pentru adoptarea unui rege pro-britanic, Marea Britanie a cedat Greciei așa numitele "State Unite ale Insulelor Ionice".

La îndemnul britanic care controla țara și al regelui George I, Grecia a adoptat o constituție ceva mai democratică abia în 1864.

Puterile regelui au fost cu ceva reduse și Senatul a fost abolit, iar dreptul de vot a fost extins la toți bărbații adulți.

Cu toate acestea, politica greacă a rămas foarte dinastică, așa cum a fost întotdeauna.

Nume de familie, cum ar fi Zaimis, Rallis și Trikoupis, au ajuns în mod repetat în calitatea de prim-miniștri.

Deși partidele se concentrau în jurul liderilor individuali, adesea purtând chiar numele lor, existau două tendințe politice largi: liberalii progresişti, conduși mai întâi de Charilaos Trikoupis și mai târziu de Eleftherios Venizelos și conservatorii, conduși inițial de Theodoros Deligiannis și mai târziu de Thrasivoulos Zaimis.

Trikoupis și Deligiannis au dominat politica greacă în secolul al XIX-lea, alternând în funcție. Trikoupis a favorizat cooperarea cu Marea Britanie în afacerile externe, crearea infrastructurii și a unei industrii indigene ce avea capital străin, creșterea tarifelor de protecție și a legislației sociale progresiste, în timp ce Deligiannis mai populist a promovat naționalismului grec și ideea Megali a unirii tuturor grecilor.

Grecia a rămas o țară destul de săracă pe parcursul secolului al XIX-lea. Țara era lipsită de materii prime, infrastructură și capital.

Agricultura era în mare parte la nivelul de subzistență, iar singurele produse importante de export erau coacăzele, stafide și tutunul.

Unii greci s-au îmbogățit ca negustori și proprietari de nave, iar Pireul a devenit un port major, dar puțin din această bogăție și-a găsit drumul către țărănimea grecească.

Sub regele George I, Grecia a devenit o țară unde a dispărut treptat speranța de mai bine devenind o țară înglodată în datorii către casele de finanțare din Londra.

Până în anii 1890, Grecia a ajuns practic în stare de faliment, iar insolvabilitatea publică a fost declarată în 1893.

Sărăcia era larg răspândită în zonele rurale și în insule și a fost ușurată doar prin emigrarea pe scară largă în Statele Unite.

Era foarte puțină educație în mediul rural.

Cu toate acestea, s-au înregistrat progrese în construirea de comunicații și infrastructură, iar clădiri publice elegante au fost ridicate în Atena.

În ciuda situației financiare nefaste, Atena a pus în scenă renașterea Jocurilor Olimpice în 1896, ceea ce s-a dovedit a fi un mare succes.

Inițial, prerogativele regale în alegerea primului său ministru au rămas maxime și au contribuit la instabilitatea guvernamentală până la introducerea principiului dedilomeni de încredere parlamentară în 1875 de către reformatorul Charilaos Trikoupis.

Clientelismul și răsturnările electorale frecvente, au rămas, totuși, normele politicii grecești și au frustrat dezvoltarea țării. Corupția și creșterea cheltuielilor făcute de Trikoupis pentru crearea infrastructurii necesare, cum ar fi Canalul Corint, au supraevaluat economia greacă slabă, obligând declararea insolvabilității publice în 1893 și acceptând impunerea unei autorități de control financiar internațional pentru a-i achita pe debitorii țării (n.red. lucru care s-a repetat și în istoria recentă).

O altă chestiune politică din Grecia din secolul al XIX-lea a fost una tipic grecească: problema limbii.

Poporul grec vorbea o formă de greacă numită dialectul Demotic.

Dar mulți dintre cei din elita educată în occident și strâns legați de lojile francmasonice au văzut acest lucru ca pe un dialect țărănesc și au fost hotărâți să restaureze gloriile antice grecești.

Documentele guvernamentale și ziarele au fost publicate, în consecință, în Katharevousa (un fel de dialect purificat) grec, o formă pe greacă pe care puțini greci obișnuiți o puteau citi.

Liberalii progresiști au preferat recunoașterea limbii demotice ca limbă națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă au rezistat tuturor acestor eforturi, în măsura în care, atunci când Noul Testament a fost tradus în Demotică în 1901, în Atena au izbucnit revolte și guvernul a căzut din acest motiv. Această problemă va continua să afecteze politica greacă până în anii 1970.

Toți grecii s-au unit, totuși, în hotărârea lor de a elibera provinciile de limbă greacă din Imperiul Otoman. Mai ales în Creta, o revoltă prelungită în 1866-1869 a ridicat fervoare naționalistă. Când a izbucnit un război între Rusia și otomani în 1877, sentimentul popular grecesc s-a adunat de partea Rusiei, dar Grecia era prea săracă și prea preocupată de intervenția britanică, pentru a intra oficial în război.

Cu toate acestea, în 1881, Tesalia și părțile mici din Epirus au fost cedate Greciei în contextul Tratatului de la Berlin, în timp ce speranțele grecești de a primi Creta s-au spulberat la acea vreme.

Grecii din Creta au continuat să organizeze revolte regulate, iar în 1897, guvernul grec, condus de Theodoros Deligiannis, plecând de la presiunea populară, a declarat război otomanilor. În următorul război greco-turc din 1897, armata greacă greșit instruită și prost echipată a fost învinsă de otomani. Prin intervenția marilor puteri, Grecia a pierdut doar un mic teritoriu de-a lungul graniței în Turcia. Creta a fost declarată ca stat autonom, iar Înaltul Comisar al ei, a fost numit prințul danez George I, al Greciei.

Sentimentul naționalist în rândul grecilor din Imperiul Otoman a continuat să crească, iar în anii 1890 au existat perturbări constante în Macedonia. Aici, grecii au fost în competiție nu numai cu otomanii, ci și cu bulgarii, angajați într-o luptă propagandistică armată pentru inimile și mințile populației locale mixte din punct de vedere etnic, așa-numita "luptă macedoneană". În iulie 1908, Revoluția Tinerilor Turci a izbucnit în Imperiul Otoman.

Profitând de tulburările interne otomane, Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, iar Bulgaria și-a declarat în 1908, independența față de Imperiul Otoman.

În Creta, populația locală, condusă de un tânăr politician pe nume Eleftherios Venizelos, a declarat Enosis, Uniunea cu Grecia, provocând o altă criză. Guvernul grec, condus de Dimitrios Rallis, s-a dovedit incapabil, de asemenea, să profite de situație și să unească imediat Creta cu Grecia deși mulți greci din Creta, mai ales tineri ofițeri erau în stradă. Aceștia din urmă au format o societate secretă, "Liga Militară", cu scopul de a-și convinge colegii otomani să li se alăture și de a căuta reforme.

Rezultatul loviturii de stat de la Goudi, care a avut loc la 15 august 1909, a marcat un punct de referință în istoria modernă a Greciei: deoarece conspiratorii militari nu aveau experiență în politică, ei i-au cerut lui Venizelos, care deținea acreditări liberaleo-progresiste impecabile, să vină din Creta în Grecia ca şi consilier politic. Venizelos s-a stabilit repede ca o figură politică influentă, iar aliații săi au câștigat alegerile din august 1910. Venizelos a devenit prim-ministru în octombrie 1910, inaugurând o perioadă de 25 de ani în care personalitatea sa va domina politica greacă.

Venizelos a inițiat un program major de reformă, care include o nouă și o mai liberală constituție și reforme în sfera administrației publice, a educației și a economiei din nou sub controlul Marii Britanii și al Franței, brokerii de putere care-i susținuse foarte atent ascensiunea politică.

Ca recompensă, misiunile militare franceze și britanice au fost invitate, pentru onstruirea şi înzestrare armatei greceşti și pentru înzestrarea flotei navale, iar importante achiziții de armament au fost făcute. Între timp, slăbiciunile Imperiului Otoman au fost dezvăluite de războiul italo-turc din Libia.

În primăvara anului 1912, o serie de acorduri bilaterale între statele balcanice (Grecia, Bulgaria, Muntenegru și Serbia) au dus format la formarea Ligii Balcanice, care în octombrie 1912 a declarat război Imperiului Otoman.

După victorii ale celor 4 țări împotriva Turciei, Tratatul de la Londra a încheiat războiul, dar nimeni dintre învingători nu a fost mulțumit de tratat, și, curând, cei patru aliați au început să se certe legat de divizarea Macedoniei.

În iunie 1913, Bulgaria a atacat Grecia și Serbia, începând al doilea război balcanic, dar a fost bătută.

Tratatul de la București, care a încheiat războiul, a lăsat Grecia cu sudul Epirusului, jumătatea sudică a Macedoniei, Creta și insulele din Marea Egee, cu excepția Dodecanezilor, ocupate de Italia în 1911. Aceste câștiguri teritoriale importante aproape au dublat teritoriul și populația Greciei .

În martie 1913, un anarhist Alexandros Schinas l-a asasinat pe regele danez George I, în Salonic și ca urmare a decesului, fiul său Constantin, a venit la tron, sub numele de Constantin I.

1914-1924: Primul Război Mondial, Constantin I, noi crize și prima abolire a monarhiei

Foto: Regele Constantin I în uniforma germană. Simpatiile sale pro-germane i-au determinat să favorizeze un curs de neutralitate în primul război mondial la fel ca pe regele Karl (Carol I) din România.

18 martie 1913 - 11 iunie 1917 : Domnia lui Constantin I - Fiul lui George I al Greciei și a Olgăi Constantinovna a Rusiei - Bunicul lui Mihai I regele Românie (mama lui Mihai, Elena a fost fiica lui Constatin I)

Constantin a fost primul rege grec născut în Grecia și primul care era ortodox grec. Numele său a fost ales în spiritul naționalismului grecesc romantic (ideea Megali), evocând împărații bizantini cu acest nume. În plus, în calitate de comandant al armatei grecești în timpul războaielor balcanice, popularitatea sa era enormă, rivalizată doar de cea a lui Venizelos, prim-ministru.

Când a izbucnit primul război mondial în 1914, în ciuda tratatului de alianță al Greciei cu Serbia, ambii lideri din Grecia, atât Regele cât și Primul-Ministru au preferat să mențină o poziție neutră.

Cu toate acestea, când, la începutul anului 1915, aliații au cerut ajutorul grec în campania Dardanelelor, oferind Ciprul în schimb, opiniile divergente din interiorul Greciei au devenit vizibile (exact ca și cele din România): Constantin I (la fel ca și Carol I în România), a fost educat în Germania, căsătorit cu Sophia de Prusia, sora lui Kaiser Wilhelm și era convins de victoria Puterilor Centrale.

Venizelos, pe de altă parte, francmason și progresist, era un anglofil înflăcărat și credea într-o victorie a aliaților.

Deoarece Grecia, fiind o țară maritimă, nu se poate opune puterii navale imense a Marii Britanii, regele Constantin I deși cu simpatii germane, a favorizat o neutralitate continuă, în timp ce Venizelos a căutat în mod activ intrarea greacă în războiul de partea aliaților.

Venizelos a demisionat, dar a câștigat alegerile viitoare și a format din nou guvernul. Atunci când Bulgaria a intrat în război ca un aliat german în octombrie 1915, Venizelos a invitat forțele Antantei în Grecia (Frontul Salonic), fapt pentru care a fost din nou demis de Constantin I.

În august 1916, după mai multe incidente în care ambii combatanți au încălcat teritoriul elen încă teoretic neutru, ofițerii venezeliști s-au ridicat în Salonicul aflat complet sub controlul aliaților, iar Venizelos a înființat un guvern separat de cel monarhic.

Constantin I guverna acum numai în ceea ce era Grecia înainte de războaiele balcanice ("Grecia Veche"), iar guvernul său a fost supus umilințelor repetate din partea Aliaților.

În noiembrie 1916 francezii au ocupat Pireul, au bombardat Atena și au forțat flota greacă să se predea.

Trupele regaliste grecești au ripostat și ele, ceea ce a dus la o luptă între forțele franceze și cel regaliste grecești.

Au avut loc și revolte împotriva susținătorilor lui Venizelos din Atena (Noemvriana).

În urma Revoluției din februarie din Rusia, sprijinul țarului față de vărul său Constantin I s-a terminat brusc, iar Constantin I a fost forțat să părăsească țara, în iunie 1917, fără a abdica de fapt.

11 iunie 1917 - 25 octombrie 1920 - Domnia lui Alexander I - fiul lui Constantin I și a prințesei Sophia de Prusia

Al doilea fiu al său Alexander a devenit rege, în timp ce familia regală rămasă și cei mai proeminenți regaliști l-au urmat pe fostul rege în exil. Venizelos a condus acum Grecia în război de partea aliaților, dar o Grecie superficială, sub suprafață subțire pro-Antanta, s-a produs divizarea societății grecești în venezeliști și anti-venizelisti, așa-numita Schismă națională, care a devenit o realitate din ce în ce mai înrădăcinată.

Odată cu sfârșitul războiului, în noiembrie 1918, Imperiul Otoman era gata să fie destrămat, iar Grecia aștepta acum ca aliații să-și respecte promisiunile.

Doar în mică măsură datorită eforturile diplomatice ale lui Venizelos, Grecia și-a asigurat Tracia de Vest în Tratatul de la Neuilly din noiembrie 1919 și Tracia de Est și o zonă în jurul Smyrna din vestul Anatoliei (deja sub administrația greacă din mai 1919) în Tratatul de la Sèvres din august 1920.

Viitorul Constantinopolului a fost lăsat să fie determinat ulterior. Dar, în același timp, o mișcare naționalistă a apărut în Turcia, condusă de Mustafa Kemal (mai târziu numit Kemal Atatürk), care a înființat un guvern rival în Ankara și s-a angajat să lupte împotriva armatei grecești.

În acest moment, totuși, împlinirea ideii Megali părea aproape. Cu toate acestea, atât de profundă a fost ruptura în societatea greacă, că, la întoarcerea sa în Grecia, o încercare de asasinat a fost făcută împotriva lui Venizelos de doi foști ofițeri regaliști.

19 December 1920 – 27 September 1922 - Revenirea la domnie - A doua domnie a lui Constantin I

Și mai surprinzător, Partidul Liberal al lui Venizelos a pierdut alegerile din noiembrie 1920, iar într-un scurt referendum, poporul grec a votat pentru întoarcerea regelui Constantin I din exil după moartea subită a lui Alexander I.

Opoziția unită, care a avut o campanie electorală cu privire la sloganul sfârșitului războiului din Anatolia, a intensificat-o. Cu toate acestea, restaurarea regalistă a avut consecințe rele: mulți ofițeri veterani au fost concediați sau au părăsit armata, în timp ce Italia și Franța au găsit întoarcerea lui Constantin I ca un pretext util pentru schimbarea sprijinului lor față de Kemal. În cele din urmă, în august 1922, armata turcă a spulberat frontul grecesc și a luat Smyrna.

Armata greacă a evacuat nu numai Anatolia, ci și Tracia de Est și insulele Imbros și Tenedos (Tratatul de la Lausanne). Un schimb de populație obligatoriu a fost convenit între cele două țări, peste 1,5 milioane de creștini și aproape o jumătate de milion de musulmani fiind dezrădăcinați. Această catastrofă a marcat sfârșitul ideii Megali și a lăsat Grecia financiar epuizată, demoralizată și nevoită să găzduiască și să hrănească un număr foarte mare de refugiați.


27 September 1922 – 5 Martie 1924 - Domnia lui George II

Catastrofa a adâncit criza politică, armata a revenit și s-a ridicat împotriva regelui sub conducerea ofițerilor venizelisti și l-a forțat pe regele Constantin I, să abdice din nou în septembrie 1922 în favoarea fiului său întâi născut, George II.

"Comitetul Revoluționar", condus de colonelii Stylianos Gonatas (care în curând va deveni prim-ministru) și Nikolaos Plastiras, s-a angajat într-o vânătoare de vrăjitoare împotriva regaliștilor, culminând cu "Procesul celor Șase".

În octombrie 1923, au fost alegeri, care vor constitui o Adunare Națională cu puteri de elaborare a unei noi constituții.

Ca urmare a unei lovituri de stat nereușite, partidele monarhiste s-au abținut să mai partice la alegeri, ceea ce a dus la o cădere în opinia publică a liberalilor și aliaților lor.

25 Martie 1924 - 3 Noiembrie 1935 - A Doua Republică

Regele George al II-lea a fost rugat să părăsească țara, iar la 25 martie 1924, Alexandros Papanastasiou a proclamat a doua Republică a Republicii Elene, ratificată după plebiscit o lună mai târziu.

Restaurarea casei de Glücksburg

3 noiembrie 1935 - revenirea pe tron a lui George al II-lea al Greciei care domnește până al 1 aprilie 1947, Restaurarea monarhiei și Regimul Regal Autoritar instaurat la 4 august 1936.

La 10 octombrie 1935, la câteva luni după ce a suprimat o campanie venizelistă în martie 1935, Georgios Kondylis, fostul venerabil venezelist, a desființat republica într-o altă lovitură de stat și a declarat că monarhia a fost restaurată. Un plebiscit rigid a confirmat schimbarea regimului (cu un procent de 97,88% din voturi), iar regele George II s-a întors ca rege.

Regele George al II-lea l-a respins imediat pe Kondylis și l-a numit pe profesorul Konstantinos Demertzis ca prim-ministru interimar. În același timp, aflat în exil, Venizelos a cerut încetarea conflictului asupra monarhiei, dat fiind amenințarea ce plana asupra Greciei de la apariția Italiei fasciste.

Succesorii săi, liderul liberal, Themistoklis Sophoulis și Georgios Papandreou, au fost de acord și a fost acceptată restaurarea monarhiei.

Alegerile din 1936 au condus la un parlament suspendat (n.r. fără o majoritate), iar comuniștii au ținut balanța. Deoarece nici un guvern nu putea fi format, la guvernare a continuat Guvernul Demertzis.

În același timp, o serie de decese au lăsat scena politică grecească în dezordine: Kondylis a murit în februarie, Venizelos în martie, Demertzis în aprilie și Tsaldaris în mai. Drumul era acum deschis clar pentru Ioannis Metaxas, care l-a succedat pe Demertzis ca prim-ministru interimar.

Metaxas, un general regalist pensionar, a crezut că un guvern autoritar era necesar pentru a preveni conflictele sociale și, în special, a diminua puterea în creștere a comuniștilor.

La 4 august 1936, cu sprijinul regelui George II, Metaxas a suspendat parlamentul și a stabilit așa numitul "Regimul din 4 august".

Comuniștii au fost suprimați și liderii liberali au intrat în exil intern. Regimul Metaxas a promovat diverse concepte, cum ar fi "Cea de-a treia civilizație elenă", salutul român, o organizație națională de tineret și a introdus măsuri de sprijin popular, precum Institutul Grec de Asigurări Sociale (IKA) Grecia.

În ciuda acestor eforturi, regimul nu avea o bază populară largă sau o mișcare de masă care să-l susțină.

Poporul grec era în general apatic, fără a se opune în mod activ lui Metaxas. Metaxas a îmbunătățit, de asemenea, apărarea țării în pregătirea pentru viitorul război european, construind, printre alte măsuri defensive, "linia Metaxas".

În ciuda aparenței sale de fascism și a legăturilor economice puternice cu Germania nazistă, Metaxas a urmat o politică de neutralitate, având în vedere legăturile tradiționale ale Greciei cu Marea Britanie, întărite de Anglofilia personală a regelui George al II-lea.

În aprilie 1939, amenințarea italiană s-a intensificat brusc, întrucât Italia a anexat Albania, după care Marea Britanie a garantat public granițele Greciei. Astfel, încât atunci când a izbucnit cel de-al doilea război mondial în septembrie 1939, Grecia a rămas neutră.

Grecia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În ciuda acestei neutralități declarate, Grecia a devenit o țintă pentru politicile expansioniste ale lui Mussolini. Provocările împotriva Greciei au inclus scufundarea crucișătorului Elli pe 15 august 1940. Trupele italiene au trecut granița la 28 octombrie 1940, începând astfel războiul greco-italian, dar au fost oprite de o apărare grecească hotărâtă și, în final, au fost respinse înapoi în Albania.

Metaxas a murit brusc în ianuarie 1941. Moartea lui a generat speranțe de liberalizare a regimului său și de restabilire a stăpânirii parlamentare, dar regele George a zdrobit aceste speranțe atunci când a păstrat mecanismele fostului regim autoritar.

Între timp, Adolf Hitler a fost forțat să trimită trupele germane pentru a=l salva pe Mussolini de la înfrângere și a atacat Grecia prin Iugoslavia și Bulgaria la 6 aprilie 1941.

În ciuda asistenței britanice, până la sfârșitul lunii mai, germanii au ocupat ce mai mare parte a țării.

Regele și guvernul au scăpat fugind în Creta, unde au rămas până la sfârșitul bătăliei din Creta. Apoi s-au transferat în Egipt, unde a fost înființat un guvern în exil.

Țara ocupată a fost împărțită în trei zone (germană, italiană și bulgară), iar în Atena a fost stabilit un regim marionetă german.

Membrii lui erau naționaliști cu înclinații fasciste. Cei trei prim-ministri au fost Georgios Tsolakoglou, generalul care a semnat armistițiul cu Wehrmachtul, Konstantinos Logothetopoulos și Ioannis Rallis, care a preluat mandatul atunci când înfrângerea germană a fost inevitabilă și a avut drept scop principal combaterea mișcării de rezistență de stânga. În acest scop, a creat batalioanele de securitate colaborative.

Grecia a suferit privațiuni teribile în timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece germanii au preluat majoritatea producției agricole din țară și au împiedicat operarea flotelor de pescuit. Ca rezultat, și pentru că o blocadă britanică a împiedicat inițial eforturile de ajutorare străină, a rezultat o foamete la scară largă, când au fost pierdute sute de mii de vieți, mai ales în iarna anului 1941-1942.

În munții din continentul grecesc între timp au apărut mai multe mișcări de rezistență, iar la jumătatea anului 1943 forțele Axei controlau numai principalele orașe și drumurile de legătură, în timp ce în munți a fost înființată o "Grecia Liberă".

Cel mai mare grup de rezistență, Frontul de Eliberare Națională (EAM), a fost controlat de comuniști, care erau grupați în organizația (ELAS) condusă de Aris Velouchiotis.

A izbucnit un război civil între comuniști și grupurile necomuniste cum ar fi Liga Greacă națională republicană (EDES) în acele zone eliberate de germani.

Guvernul exilat din Cairo era doar intermitent în legătură cu mișcarea de rezistență și nu exercita practic nici o influență în țara ocupată.

O parte din acest lucru se datorează nepopularității regelui George al II-lea în Grecia, însă, în ciuda eforturilor depuse de politicieni greci, sprijinul britanic a asigurat păstrarea lui în fruntea guvernului de la Cairo.

Pe măsură ce înfrângerea germană s-a apropiat, diferitele facțiuni politice grecești s-au convocat în Liban în mai 1944, sub auspiciile britanice, și au format un guvern de unitate națională, sub conducerea lui George Papandreou, în care EAM a fost reprezentat de șase miniștri

1946 - 1949 - Războiul Civil din Grecia

Forțele germane s-au retras din Grecia la 12 octombrie 1944, iar guvernul în exil a revenit la Atena. După retragerea germană, armata de gherilă EAM-ELAS controla efectiv majoritatea Greciei, dar liderii ei comuniști nu au pornit să preia controlul asupra țării, știind că Stalin a fost de acord că Grecia va cădea după război, în sfera britanică.

Tensiunile dintre Papandreou și EAM, susținute de britanici, în special în ceea ce privește problema dezarmării diferitelor grupări armate, au dus la demisia miniștrilor acestora din guvern.

Câteva zile mai târziu, la 3 decembrie 1944, o demonstrație pro-EAM pe scară largă din Atena s-a încheiat cu violență și a inaugurat o luptă intensă, cu forțele britanice și cu cele monarhiste (Dekemvriana). După trei săptămâni, comuniștii au fost învinși: acordul de la Varkiza a pus capăt conflictului și i-a dezarmat pe cei de la ELAS. S-a format un guvern instabil de coaliție. Revenirea anti-EAM a devenit o "teroare albă" pe scară largă, ceea ce a agravat tensiunile.

Comuniștii au boicotat alegerile din 1946 și, în aceeași zi, au izbucnit din nou luptele. Până la sfârșitul anului 1946, Armata Democrată Comunistă a Greciei, susținută de URSS, fusese formată, și era dispusă să lupte împotriva armatei naționale guvernamentale, susținută mai întâi de Marea Britanie și după 1947 de Statele Unite.

Succesele comuniste din 1947-1948 le-au permis să se deplaseze liber peste o mare parte a Greciei continentale, dar prin reorganizarea extensivă a armatei, prin deportarea populațiilor rurale și prin sprijinul material american, Armata Națională a reușit încet să-și recâștige controlul asupra majorității peisajului rural. În 1949, insurgenții au suferit o lovitură majoră, deoarece Iugoslavia și-a închis granițele ca urmare a disputei dintre mareșalul Josip Broz Tito și Uniunea Sovietică.

În august 1949, Armata Națională sub mareșalul Alexander Papagos a lansat o ofensivă care i-a forțat pe insurgenții comuniști rămași să se predea sau să fugă peste granița nordică pe teritoriul vecinilor comuniști din nordul Greciei. Războiul civil a dus la 100.000 de persoane ucise și a cauzat perturbări economice catastrofale. Mai mult, cel puțin 25.000 de greci au fost fie evacuați în mod voluntar sau forțat în țările din estul Europei, în timp ce 700.000 au fost strămutate în interiorul țării. Mulți greci au emigrat în Australia și în alte țări.

În urma soluționărilor teritoriale de după război, expansiunea teritorială a Greciei, care a început în 1832, a ajuns la capăt. Tratatul de la Paris din 1947 impunea Italia să predea insulele Dodecaneze, Greciei. Acestea au fost zonele cu ultima majoritate greacă unite cu Grecia - dintre zonele vorbitoare de limbă greacă care au fost unite cu statul grec, cu excepția Ciprului, care a fost o posesiune britanică până când a devenit independent în 1960. Omogenitatea etnică a Greciei a fost mărită prin expulzarea postbelică a 25.000 de albanezi din Epirusul albanez.

Singurele minorități rămase semnificative sunt musulmanii din Tracia de Vest (aproximativ 100.000) și o mică minoritate vorbitoare de slavă în nord. Naționaliștii greci au continuat să pretindă sudul Albaniei (pe care ei îl numeau nordul Epirusului), locuința unei populații grecești semnificative (aproximativ 3% -12% în întreaga Albania) și insulele turce deținute de Imvros și Tenedos, unde au existat minorități grecești mai mici.

Ultimii doi regi ai Greciei

1 Aprilie 1947 – 6 Martie 1964 - Paul al Greciei (foto stânga) - fiul lui Constantin I al Greciei și al Sophiei de Prussia

6 Martie 1964 – 1 Iunie 1973 - Constantin II al Greciei (foto dreapta) - fiul lui Paul al Greciei și al Fredericăi de Hanovra

La 1 iunie 1973 Monarhia a fost abolită și s-a instaurat din nou Republica


(Fluierul)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Paranoia Progresistă continuă. Clip publicitar interzis în Marea Britanie, pentru că în el o mamă îşi îngrijeşte bebeluşul "Îngrijirea copiilor a fost un rol care a fost asociat stereotip cu femeile” spune ASA în hotărârea sa de a interzice clipul.

Cum au propagat Pedofilia, în grup, cu proprii lor copii, progresiștii "Revoluției de la 1968". Spiegel Online "Revoluția sexuală și copiii, cum stânga progresistă a dus lucrurile mult prea departe". Copii mici jucau dezbrăcați jocuri sexuale cu adulți

Progresiştii marxişti şi neomarxişti sunt marii ideologi pro-pedofilie. Azi, Simone de Beauvoir, țiitoarea lui Sartre: susținătoarea pedofiliei care a pus bazele ideologiei de gen

Sorin Roșca Stănescu "Klaus Iohannis cu peșcheșul la Casa Albă". Azi 20 august, are loc vizita lui Iohannis la Casa Albă.

Întrebare pentru autoritățile române: Câți migranți ați relocat ÎN REALITATE în România, încâlcând cu bună știință Constituția României?

MOSTENIREA nestiuta a lui Ceausescu! America e SOCATA de ce a descoperit in Romania
ULTIMA ORA: Dusmanii tarii vor sa ascunda adevarul

Avionul Egyptair prăbuşit: Analiza uneia din cutiile negre arată că s-a pronunţat cuvântul "foc"

Caru' cu vedete: Violată în grup și abuzată sexual de bonă. Copilăria și adolescența de coșmar a bombei sexy Pamela Anderson; Fiul lui Ștefan Bănică și-a prezentat iubita. Cum a reacționat Andreea Marin când a văzut-o

Bloomberg: De ce a eșuat superarma cu propulsie nucleară a lui Vladimir Putin

În timp ce milioane de români nu au un loc de muncă, Creşte numărul de migranți asiatici angajaţi în România. România a adus 11.000 de străini din state non-UE în prima jumătate a lui 2019, mai mulţi decât în tot anul 2018

O fostă majoretă a făcut SEX cu un elev de 15 ani! Filmul XXX a ajuns pe INTERNET. VIDEO

Un tânăr s-a ales cu dosar penal după ce a folosit o dronă în timpul unei nunți. Ce documente sunt necesare pentru utilizarea dronelor

Jarosław Kaczynski, peședintele partidului polonez de guvernământ cere măsuri împotriva marșurilor homosexualilor: "Acest teatru ambulant" al marşurilor homosexualilor de pe străzile noastre trebuie "demascat şi înlăturat"

Faze tari: Turist britanic, în stare critică după o partidă de amor în public; Un robot slujește într-un templu budist din Japonia

Subiectele zilei: Soția fostului ministru al Justiției, acuzată de avansări neetice, va preda Etica, pe bani, studenților; România, pe locul patru în UE la ponderea deceselor prin violență; Zeci de copii, scoși la cerșit de părinți în Costinești

Acuzațiile care o deranjează pe Simona Halep cel mai tare: Acestea sunt jigniri directe și nu pot să le accept

SUA. Sistemul de Sănătate. De ce unii medici diagnostichează în mod intenționat greșit pacienții

Codrin Ștefănescu, despre vizita "inutilă" a lui Klaus Iohannis în SUA: O plimbare scumpă și fără rost. Nu îl însoțește nimeni

Digi Sport: Simona Halep: "Acestea sunt jigniri directe și nu pot să le accept!"

Începuturile unei ere controversate: Statele Unite comemorează 400 de ani de la primul transport de sclavi ajuns pe tărâm american

Veste șocantă în lumea tenisului: Jucătoarea Amanda Anisimova și-a anunțat retragerea de la US Open, după ce tatăl său a fost găsit mort

Corey Feldman povestește în direct la CBS News despre Rețeaua De Pedofilie de la Hollywood care abuzează copii. El însuși a fost abuzat de mai multe ori la Holywwod, când era copil.

Utile: Cum ne protejăm de un eventual dezastru nuclear. Măsurile imediate care se iau dacă ai fost expus la radiații; Ochelari sau lentile de contact? Ce să alegi

România-Republica Moldova, pe axa contradictorie Washington-Berlin-Paris-Moscova

AVIZ AMATORILOR: Obiectul furat de pe plaje de MII DE TURIȘTI care ar putea însemna ANI GREI de închisoare și AMENZI usturătoare/ Turiștii nici nu își dau seama că este o INFRACȚIUNE

Consecințele probabile ale unui Brexit fără acord (presă)

Vladimir Putin, replică dură la adresa lui Macron: Nu vreau ca proteste similare cu "vestele galbene" să izbucnească și la Moscova

Accident GRAV: Cinci răniți, între care un copil, după ce un șofer a pătruns pe contrasens

Washington Post: Nouă țări importante ale lumii se află în pragul recesiunii. Cum ar putea SUA să ajungă în aceeași situație

Digi 24: Imagini revoltătoare filmate la Costinești. Ipostazele scandaloase în care au fost surprinși niște copii. VIDEO

O femeie cu trei copii, din China, găsiți într-o mașină după ce au intrat ilegal în țară

Piesa ''Old Town Road'' pierde recordul de longevitate în fruntea vânzărilor de discuri din SUA

#euprimar Bucureștiul "invizibil". 5000 de oameni care trăiesc pe străzi și în canale. Mărturii șocante: "În canal este moartea. E grea viața de boschetar. Vreau viața mea înapoi" | FOTO, VIDEO

SUA - Jeffrey Epstein a semnat un testament cu două zile înainte de a se sinucide în închisoare

Twitter și Facebook acuză China că încearcă să submineze protestele din Hong Kong utilizând conturi false

Boris Johnson își prezintă propunerile privind modificarea acordului Brexit într-o scrisoare adresată președintelui Consiliului European

Conservatorii din Europa. Succesul lui Matteo Salvini. Poate cineva să-l oprească să devină următorul lider al Italiei? Vor urma alegeri anticipate la toamna...

O familie din Cehia cu patru copii, blocată cu mașina în Munții Apuseni. Cum s-au rătăcit

Alegeri prezidențiale în străinătate: Peste 20.000 de români din diaspora s-au înregistrat, jumătate dintre ei pentru votul prin corespondență

Ne-a crescut puterea de cumpărare, zic guvernanții? Cu salariile super-mărite de azi luăm de fapt mai puțini cartofi decât cumpăram acum 5 ani când aveam venituri mult mai mici (analiză)

BAC 2019, sesiunea de toamnă. Ce subiecte la română au picat la bacalaureat 2019, uman și real

Podul suspendat Tulcea-Brăila. Teodorovici și Cuc verifică, marți, stadiul lucrărilor/ Investițiile depășesc jumătate de miliard de euro

Negocieri la Bruxelles. Viorica Dăncilă a discutat cu Ursula von der Leyen despre viitorul comisar european al României

Activistul Remus Cernea, antreprenor pe Start-Up Nation: Street food green-vegan

Lenovo a înregistrat venituri de două ori mai mari față de anul trecut, de 240 milioane de dolari

Viitorul film al actriței Meryl Streep va putea fi văzut pe noua platformă HBO Max

"I Am Patrick Swayze", cel mai urmărit documentar din seria lansată de Paramount. Povești inedite și interviuri exclusive despre viața actorului | VIDEO

Migranții aflați la bordul navei Open Arms ar putea debarca în Mallorca

SUA au comunicat Greciei poziția lor fermă referitoare la orice sprijin acordat petrolierului Adrian Darya 1

Președintele Klaus Iohannis se întâlnește, la Washington, cu omologul american

CITATUL ZILEI

Discuție telefonică între Boris Johnson și Donald Trump pe tema Brexit

47% dintre românii emigrați își doresc să se întoarcă acasă, cu 10% mai puțin față de 2017

Galați: Trei persoane rănite în urma coliziunii între un microbuz și un autoturism pe DE 581

​FOTO Cum se vede din satelit incendiul de vegetație din insula Gran Canaria

Ciclism: Turul României 2019, programul competiției care va avea loc în perioada 11-15 septembrie

BREAKING Rusia condamnă testul balistic efectuat de SUA, acuzând Washingtonul de amplificarea tensiunilor

Ultimul mesaj trimis de Jose Antonio Reyes înaintea accidentului în urma căruia și-a pierdut viața

INML, despre cazul Caracal: Se continuă ''cu celeritate'' activitățile specifice de expertiză medico-legală și de laborator

Crater într-o intersecție din Capitală. O mașină a fost "înghițită" de asfalt, după ce strada s-a surpat | FOTO, VIDEO


Pag.1 Pag.2 Pag.3 Pag.4 Pag.5 Pag.6 Pag.7
Pag.8 Pag.9 Pag.10 Pag.11 Pag.12 Pag.13 Pag.14 Pag.15
Pag.16 Pag.17

Nr. de articole la aceasta sectiune: 980, afisate in 17 pagini.



ieri 05:08 CITATUL ZILEI