PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Nimic nou pe frontul de est: prietenia ruso-chineză, consolidată cu păstrăv de Karelia, crab de Kamceatka şi garnitură de orez chinezesc. Numai ”clasa politică” occidentală e luată prin surprindere

Vizita lui Xi Jimping în Federaţia Rusă s-a încheiat, nu s-au stins şi ecourile, dar mai ales efectele ei, care se vor vedea mai clar în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat. Poate fi socotită o vizită istorică: ruşii şi chinezii s-au aliat din nou, ca în vremurile postbelice, din timpurile ”bune” ale lui Stalin şi Mao. Ei sînt ”axa binelui”, în luptă cu imperialismul mondial. Războiul rece a reînceput săptămîna trecută. Absentează doar componenta ideologică (aceea comunistă), asumată în zilele noastre doar de una din părţi, China. În rest, nu-i lipseşte niciun ingredient. Nici măcar dineurile fastuoase ale liderilor cei mai importanţi ai lumii post-coumuniste, reuniţi în aceeaşi ”atmosferă frăţească” la Moscova. Mai lipsea Ceauşescu şi ”lupta pentru pace”, ca să nu rămînă piatră peste piatră, în lume. O lume ”surprinsă” de această vizită, pentru că politicienii ei nu mai citesc demult istorie, nici măcar pe cea recentă.

Mă întreb adesea cine pregăteşte ”dosarele” problemelor actuale, pentru liderii lumii noastre, aşa-numită civilizată, a vestului şi valorilor democraţiei. Şi constat că, privind dinafară, trebuie să fie nişte birocraţi care, în cel mai bun caz, procedează ca doctoranzii noştri din servicii sau ca ministrul Bode: dau cu copy-paste, de pe google. N-au nicio viziune şi nicio idee asupra evoluţiilor unor situaţii-cheie, nicio perspectivă a citirii lor. Habar n-au de istoricul unei probleme care, deşi e esenţială pentru evoluţia lumii, e total ignorată. Altfel, liderii lumii noastre ”civilizate”nu s-ar fi arătat atît de surprinşi de declaraţiile din cursul vizitei la nivel înalt a liderului chinez Xi Jimping la Moscova, de prietenia dintre acesta, acum afişată făţiş, şi Vladimir Putin.

Cine a crezut că lucrurile pot sta altfel, nu ştie o iotă de istorie, nu l-a interesat vreodată şi astfel de oameni sînt victimele cele mai uşoare ale perfidiei comuniste. Pentru că URSS şi China, contrar unor perioade de ”răcire a relaţiilor”, a unor conflicte aşa-zis ”ideologice” ori dispute teritoriale la frontiera dintre ele, de peste 4.000 de kilometri, s-au aflat întotdeauna pe aceeaşi parte a baricadei, în relaţia cu occidentul. Cine a crezut altfel, ori a crezut cu naivitate în capcane ale propagandei comuniste şi post-comuniste, ori a fost pur şi simplu prost, ori rău intenţionat, adică agent de influenţă al acesteia, ”plantat” în occident. Şi, din păcate, lumea noastră e plină de reprezentanţi de vază, ai tuturor categoriilor menţionate mai sus. Nu vezi expert pe la Bruxelles sau Washington să nu fi comentat ”cu mirare” declaraţia ministrului chinez de externe, Qin Gang, la încheierea întîlnirii între Xi Jimping, în vizită la Moscova, cu Vladimir Putin: ”China şi Rusia reprezintă forţele binelui în lume!”. În care, una din aceste ”forţe ale binelui” ucide copii şi civili în Ucraina cu rachetele sale, din care mare mirare ca multe să nu fie furnizate de acum înainte, pe căi subterane şi ilicite, la care comuniştii sînt experţi, de ”tovarăşii chinezi”.

Nu a fost, pînă acum, de la o Chină care-şi afişa ostentativ delimitarea faţă de războiul din Ucraina (nici condamnat, nici aprobat), pentru a induce în eroare occidentul, nicio poziţie atît de clară, care să contrazică aparenţe în care vestul a crezut sau a vrut să creadă. Odată cu ridicarea cortinei principale, pe scenă s-a văzut coborînd o altă cortină, într-un scîrţit ruginit, pe care ”lumea bună” o crezuse de mult dispărută, dar care a fost numai dată ”la recondiţionat”: vechea Cortină de Fier. Au existat pînă acum suficiente date, ca să nu fie demne de crezare nicio aşa-zisă ”delimitare” a foştilor comunişti de propriul lor trecut, a foştilor kaghebişti de propriile lor crime. Ei au crezut şi cred în continuare în valorile lor şi îşi apără crimele, ca fiind justificate de idealuri şi ţeluri înalte, pe care restul lumii nu le pricepe. Numai de ei, cei care sînt, au fost şi au rămas ”forţele binelui”, cele ”progresiste” ale lumii. În rest, burghezie, imperialism anglo-american, corupţie şi ”oprimarea maselor largi populare”.

Sună cunoscut, nu? Putin şi Xi Jimping n-au fost niciodată decît ceea ce s-au pregătit să fie: un kagebist şi un nomenclaturist comunist. Şi ei conduc de un deceniu o treime din lume, un deceniu în care, lăsînd şi ajutînd lideri ai ”lumii libere” precum Merkel, Berlusconi şi mulţi alţii să se amăgească, s-au pregătit cum se cuvine pentru ziua de azi, în care ”blocul răsăritean” a renăscut săptămîna trecută, acompaniat de păstrăvul de Karelia şi crabul de Kamceatka, servite alături de orez chinezesc la dineul oferit de criminalul de război Putin oaspetelui său Xi Jimping, în compania celor mai fine vinuri şi tării produse pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, la fel ca în vremea ”istoricei vizite” a lui Mao la curtea lui Stalin, în decembrie 1949. Atunci, lucrurile stăteau altfel: URSS era în capul mesei, iar China îi cerşea alianţa. Acum, lucrurile s-au inversat – dar situaţia de fond este aceeaşi. ”Blocul comunist” a renăscut, chiar dacă nu sub vechiul stindard al luptei de clasă. Acum, acesta e şi mai generos: apărarea ”valorilor tradiţionale” ale umanităţii, în faţa ”decadentismului” occidental.

În lumea occidentală, democraţiile s-au osificat. Mai degrabă, aproape că s-au fosilizat – ele sînt prea puţin accesibile competenţelor şi au rămas apanajul unei adevărate ”caste”, în care criteriile sînt altele decît competenţa, privesc ”relaţiile”, resursele materiale şi ”vechimea” politică – astfel încît politicienii s-au transformat ei înşişi într-o clasă – ”clasa politică”. Ceea ce se petrece în România de trei decenii încoace, în occident a fost un proces mai lung – de aproape trei secole, dar rezultatul e acelaşi: grupuri de oameni care-şi pasează reciproc responsabilitatea conducerii, la care restul n-au acces. Cu atît mai puţin competenţele, în varii domenii. În schimb, în lumea comunistă participarea competenţei la actul de decizie era, este şi în ziua de azi o reală ”responsabilitate de serviciu”, chiar de la nivelul unui laborant de la un laborator de virusologie din China, care, la ordin, poate scăpa un virus în lume. De aceea, pare că, de cînd cu războiul din Ucraina, cu excepţia militarilor, care însă răspund şi ei în faţa decidentului politic, în occident nimeni nu ştie prea bine ce are de făcut şi nimeni nu pare pregătit pentru scenarii şi evoluţii ulterioare, care întodeauna devin, ori sînt considerate ”imprevizibile”, deşi de fapt sînt uşor de prevăzut.

Nimic nou pe frontul de est. Aşa a fost şi cu vizita lu Xi Jimping la Moscova. Ceea ce s-a petrecut săptămîna trecută vine la capătul unui şir lung de evenimente, asupra cărora nici măcar nu s-a păstrat secretul şi care, puse cap la cap, ar fi arătat că aceasta vine ca rezultat al unei evoluţii previzibile a relaţiilor dintre cele două state şi două regimuri, cel al lui Xi din China şi Putin din Rusia. La capătul vizitei sale la Moscova, liderul necontestat al Chinei a spus: "Sînt dispus că pregătesc împreună cu dumneavoastră un plan de dezvoltare a relaţiilor bilaterale şi cooperarea practică pentru înflorirea şi renaşterea Chinei şi a Rusiei”. E clar totul, în ce a concluzionat Xi Jinping, în vreme ce Putin i-a cîntat în strună (cum, în 1949 în cînta Mao lui Stalin), ”evidenţiind” creşterea schimburilor comerciale ruso-chineze la 185 de miliarde de dolari, dar mai ales folosirea yuanului chinez şi rublei ruseşti în locul dolarului american, în aceste schimburi. Cum s-a ajuns aici? Simplu. Prin ceva ce a scăpat occidentului: în ultimul deceniu, Vladimir Putin a încheiat, pe tăcute, dar nu în secret ”dosarul istoric” al disputelor teritoriale ruso-chineze. Căci ”ideologice” nu mai sînt, de cînd cu aşa-zisa ”cădere a comunismului” şi a URSS.

Primul ”tratat bilateral” între China şi Rusia a fost semnat în 1689. De atunci încoace şi pînă în prezent, cele două state au trecut prin multe dispute teritoriale, rezolvate însă în ultimii ani, pînă cînd în prezent au ajuns la ”actualul parteneriat strategic considerat a fi una din cele mai intense forme de cooperare cunoscută vreodată în istoria relaţiilor chino-ruse”, cum considera încă din anii trecuţi, cînd Xi nu ajunsese la Moscova, ca săptămîna trecută, specialista Dorina Clichici de la Institutul de Economie Mondială al Academiei Române, într-un studiu al relaţiilor bilaterale ruso-chineze. Dar studiile sînt pentru oameni studioşi, nu pentru oameni politici, care se pare că folosesc doar ”google”, pentru a conduce lumea.

De la tratatul de ”bună vecinătate” semnat de Mao şi Stalin în 14 februarie 1950 la Moscova, tensiunile între cele două state n-au încetat însă şi ele au fost legate de controlul exclusiv al URSS asupra fluviilor de la frontiera ruso-chineză, şi ea disputată pe alocuri – cum e cazul insulelor de pe fluviul Amur (Tarabarov, Bolishoy Ussuriysk). Totul a culminat în 1969, cînd au avut loc chiar ciocniri armate de-a lungul frontierei dintre China şi URSS, cea mai gravă fiind pe insula Damanski de pe fluviul Ussuri, cedată Chinei după prăbuşirea URSS, după ce în mai 1989 Gorbaciov vizitase China şi căzuse de acord asupra acestei cedări. Au rămas însă în dispută mai multe insule de pe fluviul Amur. Un alt pas în întărirea relaţiilor dintre China şi Federaţia Rusă a fost făcut pe 25 aprilie 1996, cînd în cadrul vizitei oficiale a lui Boris Elţin la Beijing, s-a semnat o ”declaraţie comună” care a proclamat ”parteneriatul egal şi de încredere dintre Federaţia Rusă şi China, în vederea unei cooperări strategice în secolul XXI”. Este exact ceea ce actualii lideri ai Chinei şi Federaţiei Ruse, Xi Jimping şi Vladimir Putin au făcut. Atunci, de ce e lumea atît de surprinsă?

Putin a împins lucrurile mai departe. La 16 iulie 2001, a fost semnat Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi cooperare între Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză. Mai mult, ulterior, la 14 octombrie 2004, Putin a cedat şi a încheiat o dispută istorică de sute de ani, semnînd predarea către China a nu mai puţin de 337 kilometri pătraţi (insula Tarabarov, jumătate din insula Bolishoy Ussuriysk de pe fluviul Amur şi o parte a insulei Bolishoy de pe fluviul Argun). Astfel, pe frontiera ruso-chineză de pe o lungime de 4300 de kilometri nu mai e nicio dispută, în prezent. La 1 decembrie 2009 a avut loc ceremonia oficială de transmitere a notelor diplomatice care consemnează cedarea de teritoriu de către Federaţia Rusă.

Ca urmare a acestui pas înapoi făcut la Moscova, pe 22 martie 2013, în cadrul precendentei vizite oficiale a preşedintelui chinez Xi Jinping la Moscova, s-a semnat ”Declaraţia comună a Federaţiei Ruse şi Chinei cu privire la cooperarea reciproc avantajoasă şi aprofundarea relaţiilor parteneriatului cuprinzător şi a cooperării strategice”, iar acest tratat ”reflectă pe deplin tradiţiile istorice profunde de bună vecinătate şi prietenie între aceste două popoare, precum şi politica externă orientată spre pace”, după cum spunea Putin semnînd ”Declaraţia comună a Federaţiei Ruse şi Republicii Populare Chineze”, cu ocazia vizitei sale ”în oglindă” la Beijing, în cadrul întîlnirii oficiale din 25 iunie 2016, la invitaţia Preşedintelui Republicii Populare Chineze, Xi Jinping. Cu acea ocazie, purtătorul de cuvânt al Congresului Naţional al Poporului din China, Fu Ying, afirma: ”relaţiile cu Rusia sunt la cel mai înalt nivel de dezvoltare în istoria relaţiilor noastre bilaterale. Factorii externi nu vor avea nici un impact asupra lor, acestea vor continua să se dezvolte într-un mod sănătos, deoarece corespund intereselor celor două ţări”.

De ce e surprinsă atunci ”clasa politică” occidentală, de o aşa-zisă ”întorsătură” pe care au luat-o relaţiile Chinei cu Rusia lui Putin, prin vizita lui Xi Jimping, de săptămîna trecută? N-a fost, de fapt, nimic spectaculos, decît un alt pas într-o evoluţie niciodată întreruptă, prin care se arată, de fapt, cum comunismul n-a murit, şi nici ”blocul principal” al axei sale, Moscova-Beijning. Singurul fapt care iese însă la iveală, încă o dată, e fosilizarea ”clasei politice” care conduce lumea civilizată – şi acesta este, din păcate, singurul semn de îngrijorare. E cîte un Bode în fiecare guvern din UE, dar şi peste ocean.

(Fluierul)