Ion Cristoiu: Şi comuniştii au hormoni

Ion Cristoiu: În istorisirile lui Dej, lucrurile stau altfel. Viaţa asta severă, închinată luptei împotriva exploatării, e dată peste cap de prezenţa tovarăşelor.

Ion Cristoiu: Tovarăşele nu sunt nişte femei oarecare, nişte femeiuşti, nişte cuconiţe, împunse satiric, mai tîrziu, în proza proletcultistă, ca stînd toată ziua la oglindă şi nu la strung, ci luptătoare, ilegaliste, arse de idealurile lui Lenin şi Stalin.

Ion Cristoiu: Tovarăşii se ferchezuiesc acum în cinstea lor şi nu în cinstea zilei de 1 Mai. Mult mai grav, din mărturiile lui Dej, întrezărim că, „deşi unii tovarăşi erau căsătoriţi“, îşi făcuseră rost de „tovarăşele lor“ acolo, la Caransabeş.

Poveşteşte Gheorghiu-Dej în Raportul său la Plenara din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 – la punctul central Denigrarea Anei Pauker – o întîmplare înfăţişată de Lider ca dovada imaturităţii dovedite de Passionaria din Balcani. La închisoarea Caransebeş, unde ajunge el în 1940, după dărîmarea Doftanei la cutremur, la un moment dat, erau închise şi tovarăşele – fetele – cum le zice Dej, subliniind că nu erau de lepădat.

Ce observă el, Tovarăşul Gheorghiu-Dej, la un moment dat?

„Noi, cît am stat acolo, stam izolaţi, dar se puteau vedea băieţii cu fetele, se cunoşteau unii. Noi am constatat că a început să existe cîte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă pînă atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frezeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“.

Pînă aici nimic deosebit.

Comuniştii sunt, desigur, potrivit iconografiei postbelice, oameni ai credinţelor tari în lupta lor împotriva exploatării, credinţe neîncovoiate de nimic pe lume. Totuşi sunt de înţeles în preocuparea lor neaşteptată de a se îngriji, probabil – zicem noi – ca să nu apară ca nişte împuţiţi în faţa tovarăşelor de idealuri.

Gheorghe Gheorghiu-Dej merge mai departe cu descrierea efectelor avute de prezenţa tovarăşelor asupra comportamentului tovarăşilor:

„Vă închipuiţi ce ar fi ieşit acolo, din colectivul nostru, unde era o viaţă disciplinată, severă, să înceapă nişte intrigi, gelozii, aşa nişte lucruri. În loc să fim o sută, să fim o sută şi ceva, şi asta în condiţiile de atunci, era foarte greu.

Noi am luat măsuri, le-am atras atenţia oamenilor noştri că nu procedează cum trebuie, am avut şi cîteva cazuri, deşi erau tovarăşi căsătoriţi, care aveau pe tovarăşele lor, începeau să se certe acolo şi ar fi ieşit un balamuc întreg, o ceartă nemaipomenită. În condiţiile aspre de luptă să permiţi asemenea stări de lucruri?“

Prezenţa tovarăşelor produce, aşadar, o tulburare grozavă între comuniştii de la Caransebeş pînă atunci, ducînd „o viaţă disciplinată, severă“. Mărturiile postbelice ale celor închişi, dar şi proza şi publicistica menite a legendariza închisori precum Doftana, schiţează o viaţă dedicată şedinţelor de partid, lecţiilor de învăţămînt politico-ideologic, sărbătoririi zilelor de marcă ale clasei muncitoare. Scîntei în beznă, un roman al lui Alexandru Vaida, din 1950, văzut şi ca transcrierea unor memorii, înfăţişează astfel festivitatea dedicată aniversării morţii lui Lenin:

„Covaci nu părea să aibă mai mult de 27-28 de ani. Îşi potrivi ochelarii, îşi învălui tovarăşii cu o privire frăţească şi apoi începu să vorbească încet despre Lenin. Prin faţa ochilor tovarăşilor se perindau momente din lupta marelui strateg proletar. Covaci trase apoi concluzii pline de învăţăminte asupra troţchismului şi asupra tuturor curentelor duşmănoase clasei muncitoare.

Din ce în ce glasul vorbitorului devenea mai cald, mai convingător.

— Tovarăşi, azi, de ziua morţii lui Lenin, să jurăm…

Tudose simţea că nu Covaci pronunţă jurămîntul, ci el (…).

Spontan, din piepturile tuturor izbucni:

— Îţi jurăm!

Tudose simţea cum îi bate inima, de parcă voia să-i spargă pieptul.

Cînd Covaci termină jurămîntul, pronunţat de tovarăşul Stalin la moartea lui Lenin, simţi cum o lacrimă i se prelinge pe obraji. Ruşinat, se aplecă, făcîndu-se că a pierdut ceva, şi îşi şterse ochii.

Cînd se ridică, îşi dădu seama că este mult mai pregătit decît a fost înainte, mult mai tare“.

Aniversarea morţii lui Lenin e comemorată într-o atmosferă sobră. Ziua de 1 mai dă deţinuţilor posibilitatea de a petrece:

„Întîi Mai. Feţele tovarăşilor strălucesc de bucurie.

Cei mai grăbiţi au fost bucătarii. Au de pregătit din vreme mîncare pentru aproape două sute de oameni. Şi nu mîncare ca în toate zilele.

Pe la orele zece a început adunarea. Covaci a vorbit despre însemnătatea lui întîi Mai. Apoi s-a întins masa. Au mîncat cu toţii la un loc. Au închinat, cu căniţele de apă, pentru lupta proletariatului internaţional. După masă veni rîndul echipei artistice a colectivului. Odată terminat programul, au intrat în joc viorile şi balalaicele. S-a încins o horă îndrăcită, tineri şi bătrîni băteau asfaltul Doftanei. Un tovarăş se porni pe o căzăcească înfocată“.

În istorisirile lui Dej, lucrurile stau altfel. Viaţa asta severă, închinată luptei împotriva exploatării, e dată peste cap de prezenţa tovarăşelor. Tovarăşele nu sunt nişte femei oarecare, nişte femeiuşti, nişte cuconiţe, împunse satiric, mai tîrziu, în proza proletcultistă, ca stînd toată ziua la oglindă şi nu la strung, ci luptătoare, ilegaliste, arse de idealurile lui Lenin şi Stalin.

Tovarăşii se ferchezuiesc acum în cinstea lor şi nu în cinstea zilei de 1 Mai. Mult mai grav, din mărturiile lui Dej, întrezărim că, „deşi unii tovarăşi erau căsătoriţi“, îşi făcuseră rost de „tovarăşele lor“ acolo, la Caransabeş. Controversele nu-şi mai aveau izvorul într-o teză a lui Lenin, văzută diferit, ci într-o fustă, fie ea şi de tovarăşă. Dacă tovarăşele stîrneau patimi pe cale să facă praf şi pulbere însăşi Mişcarea, înseamnă că n-arătau rău sau că, în cel mai bun caz, chiar şi în puşcărie, se străduiau să fie îngrijite, cochete.

Nu se ştie ce s-ar fi ales de Mişcarea comunistă dacă tovarăşele ar mai fi rămas la Caransebeş.

Gheorghiu-Dej îşi începe istorisirea cu precizarea:

„Administraţia închisorii hotărîse probabil, la indicaţiile forurilor superiaore, să mute tovarăşele de la Caransebeş la Mislea sau nu ştiu unde“.

Liderul comunist foloseşte întîmplarea pentru a-i administra un ghiont fostei sale duşmance, moartă nu doar politic, moartă şi fizic, ana Pauker:

„Ana, neapărat, a făcut ce a făcut şi ne-am întîlnit. Atunci mi-a spus, ai auzit? administraţia închisorii vrea să ne mute la Mislea. Noi ne-am hotărît să protestăm şi cerem ca femeile să fie lăsate aici. Păi de ce? Cum de ce? Nu-ţi dai seama ce important este, ce stimulent o să fie pentru fetele noastre şi pentru băieţi, ce discuţii, ce ajutor, aşa, de ridicare a nivelului cultural ş.a.m.d.“

Să recapitulăm:

Gheorghiu-Dej sesizează imediat primejdia de moarte pe care o reprezintă pentru mişcarea comunistă şi muncitorească prezenţa tovarăşelor la Caransebeş.

Ana Pauker nu-şi dă seama de asta.

Prilej pentru Dej din 1961 de a o acuza de superficialitate:

„Am mai cunoscut noi chestiunile astea cu ridicarea nivelului cultural în lagăr. Am văzut cît de superficială este, ce lipsă de spirit de observaţie are. În general, cînd treceam la aprecieri politice, nu era în stare să-şi ducă pînă la capăt ideea, n-avea un fir, sărea cum sare o păsărică dintr-o cracă în alta, sărea de la o idee la alta. Spuneam, probabil se vede că este aşa de deşteaptă femeia asta, că ea presupune că este destul pentru mine ca numai să-mi pompeze ideea, nu e nevoie să o ducă pînă la capăt, ca eu să-mi dau seama, să ghicesc ce avea să spună. Eu căutam la mine motive, defecţiuni, însă era un om superficial, un om care asimilase singur un vocabular cum mulţi asemenea aveau“.

Dacă ar fi să optez între cele două opinii, pentru cea a Anei Pauker mi-aş da votul.

Prin raportare la Dej, Ana Pauker îmi apare mult mai apropiată de omenesc.

Poate asta şi explică de ce a pierdut bătălia cu Dej.

Acolo, la Caransebeş, se purtase mai mult ca o femeie decît ca o revoluţionară.

Probabil că nici tovarăşele n-ar fi vrut să se despartă de tovarăşi.

Pînă la urmă, tovarăşele au fost mutate de la Caransebeş.

Administraţia penitenciarelor a făcut jocul lui Dej.

După Război mulţi din conducerea acestei administraţii, au fost vîrîte de comunişti la puşcărie.

Au meritat-o cu vîrf şi îndesat!

Dacă lăsau tovarăşele la Caransebeş, poate că Partidul Comunist s-ar fi făcut praf şi pulbere.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)