'Butoiul cu pulbere al Europei' dă în clocot: risc major de război în Carpații de Est

Tensiunile în creștere din Kosovo și Bosnia-Herțegovina, instabilitatea politică din Macedonia de Nord și Bulgaria și amenințările, deocamdată voalate, ale Rusiei la adresa Moldovei sporesc îngrijorările în Occident cu privire la evoluții care, instigate de „influențe malefice”, ar putea „aprinde” un al treilea război în Balcani.

Deznodământul conflictului din Ucraina provoacă, potrivit analiștilor internaționali, temeri că în cazul unei victorii, Putin se va îndrepta către Moldova, iar în situația în care va simți că „operațiunea militară specială” stagnează, nu va ezita să ațâțe în Balcani conflicte etnice și legate de frontiere cu scopul distragerii atenției.

De aici și graba occidentalilor de a întinde o plasă de siguranță în zonele cele mai vulnerabile, din Kosovo și Bosnia până la malurile râului Vardar în Macedonia de Nord și până la Carpați, în est.

În acest climat, în Comisia de Afaceri Externe a Senatului SUA, democrații și republicanii au aprobat în urmă cu câteva zile un proiect de lege pentru „consolidarea implicării americane în Balcanii de Vest”. Proiectul de lege îndeamnă SUA și aliații săi europeni să consolideze relațiile cu Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia, ca răspuns la influența Rusiei și în special la dependența acestora de gazele naturale rusești, subliniind că „este în interesul comun al Statelor Unite și al țărilor din Balcanii de Vest”.

Sunt menționate în mod special cele două „bombe cu ceas” ale Balcanilor, cum sunt considerate Bosnia și Kosovo, unde încălcările Tratatului de la Dayton (în cazul Bosniei) și conflictele continue dintre sârbi și albanezi (în cazul Kosovo) apar ca factori destabilizatori. În plus, Kosovo este văzut ca ţară cheie pentru stabilitatea Serbiei.

Proiectul de lege semnalează de asemenea campaniile de dezinformare desfășurate în Balcanii de Vest, campanii care, după cum se precizează, „au scopul de a fragiliza instituțiile democratice”. Pe lângă avertismentele cu privire la influența Rusiei, în proiectul de lege american se atrage atenția și asupra „influenței tot mai mari a Chinei”, avertizând că ar putea avea „un impact dăunător asupra concurenței strategice, democrației și integrării economice cu Europa”.

Depunând mărturie în fața Comisiei pentru Probleme de Apărare a Senatului, comandantul forțelor americane în Europa, generalul Christopher Cavoli, a spus că NATO este în curs de a trimite forțe militare suplimentare și armament greu către misiunea de menținere a păcii din Kosovo și a acuzat Rusia că instigă la „tensiuni interetnice”, susținând că Serbia este suspectată de implicare în aceste „operațiuni de influență” în regiune.

Amiralul american în rezervă John Stavridis, fost comandant suprem al forțelor aliate ale NATO în Europa, prezintă, într-un articol (Bloomberg Opinion), mult mai pe larg planurile lui Putin și avertizează: „Dacă iese învingător (în Ucraina) ar fi logic să-și îndrepte atenția către Moldova, următoarea oprire în drumul său spre Europa de Sud-Est – unde o enclavă separatistă pro-rusă, Transnistria, este deja sub ocupație rusească. Dar mai există încă o țintă foarte atractivă în apropiere, Balcanii de Vest. Kremlinul are atenția îndreptată spre Serbia, Kosovo și Bosnia-Herțegovina, o țara deja divizată etnic”.

Având o vastă experiență în probleme europene, amiralul american lansează retoric întrebarea: cum poate Kremlinul să submineze stabilitatea în această zonă de importanță strategică a Europei, adică în Kosovo și Bosnia, și susține că: „Putin încurajează în mod clar Serbia să facă presiuni asupra guvernului din Kosovo, susținut de NATO. Anul trecut, armata sârbă a fost pusă în alertă maximă în urma tensiunilor generate de protestatarii sârbi din interiorul Kosovo, stat pe care nici Serbia, nici Rusia nu îl recunosc, tensiuni în cadrul cărora aproape o sută de soldați NATO au fost răniți. Acest lucru a forțat Alianța să trimită câteva sute de militari în plus pentru întărirea forțelor de menținere a păcii de acolo. Rusia lucrează, de asemenea, la destabilizarea guvernului deja instabil al Bosniei-Herțegovinei, care este împărțit într-o ciudată președinție tripartită, cu un reprezentant pentru fiecare dintre cele trei comunități etno-religioase majore ale țării (musulmani bosniaci, sârbi bosniaci, croați bosniaci). Cel mai experimentat om politic de acolo este liderul sârb Milorad Dodik, care este strâns legat de Moscova. Încă de acum un deceniu îmi vorbea despre necesitatea separării Republicii Srpska, fapt care ar distruge în esență acestă țară. Entitatea respectivă s-ar uni apoi inevitabil cu Serbia, creând un stat al Serbiei Mari, pe care Putin l-ar sprijini cu bucurie”, scrie Stavridis.

În condițiile în care situația actuală din instabilii Balcani este văzută în acest mod dincolo de Atlantic, cei care (ar trebui) să fie cel mai mult preocupați de a-și proteja „curtea din spate” sunt europenii, care însă au abandonat în mare măsură această regiune, în ciuda promisiunilor de integrare a tuturor țărilor în UE, lăsând-o fără apărare în fața influenței celorlalți jucători puternici, în special a Rusiei.

Faptul că liderii europeni au acordat recent Bosniei-Herțegovinei statutul de țară candidată la aderarea la UE, în grabă și fără ca aceasta să îndeplinească efectiv nici măcar unul dintre criteriile prevăzute, nu poate fi explicat decât prin prisma celor de mai sus. La fel și întărirea și optimizarea forței militare germane de la Sarajevo. Bosnia este un stat fără coeziune, care se va prăbuși imediat dacă entitatea sârbă va decide, așa cum proclamă liderul său rusofil, să se separe, fie pentru a fi anexată la Belgrad, fie pentru a rămâne „autonomă”și pentru a forma, după cum se dorește în unul dintre scenariile vehiculate, cu adăugarea sârbilor din nordul Kosovo, o „federație” a „Lumii sârbe” (după model rusesc), declanșând astfel o avalanșă în Balcani ce ar putea continua, drept contrareacție, cu o unificare a albanezilor din Kosovo, Tetovo, Presevo și Muntenegru cu patria mamă, formând propria „federație albaneză”. Cu riscul de a apărea, în acest caz, de facto sau chiar de jure, o Albanie Mare și o Serbie Mare, ceea ce ar schimba harta frontierelor existente și raportul de putere în Balcani, lucru ce nu va fi acceptat de niciuna dintre celelalte părți interesate, inclusiv Grecia și Turcia.

La celălalt capăt al „axei fierbinți”, situația din Kosovo riscă să scăpe de sub control la cea mai mică scânteie, în condițiile în care dialogul privind normalizarea relațiilor sârbo-albaneze nu înregistrează progrese, iar cele două părți aflate în conflict se înarmează dând impresia că se pregătesc de o confruntare armată, cu riscul, ca în cazul în care o astfel de confruntare s-ar produce, să se ajungă la o implicare a Serbiei de partea conaționalilor săi din Mitrovica și a forței militare multinaționale KFOR de partea albanezilor, precum și cu riscul ca Rusia să profite de ocazie pentru a interveni militar pe frontul balcanic.

Propunerea de aderare a Kosovo la Consiliul Europei este considerată, în conjunctura actuală, drept parte a eforturilor europene de stabilizare a situației de acolo. Însă mai degrabă a înrăutățit lucrurile în relațiile dintre Belgrad și Pristina și acum în plan diplomatic se fac demersuri pentru ca la Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe al Consiliului Europei, unde se va lua decizia finală, albanezii să dea la schimb crearea „Uniunii Municipalităților Sârbe”, convenită la Ohrid, uniune pe care până acum au evitat să o pună în practică de teama înființării unui stat sârb în cadrul Kosovo, care ar putea acționa ca un „cal troian” al naționalismului sârb.

Îngrijorările occidentale nu se limitează la Kosovo și Bosnia, chiar dacă acestea sunt cele mai periculoase focare de tensiune. Fiecare colț al Balcanilor are propriul său „călcâi al lui Ahile”, care poate crea provocări pentru menținerea păcii.

În Macedonia de Nord, ascensiunea, care se profilează la alegerile din luna mai, a naționaliștilor din partidul VMRO DPMNE, care au inclus în programul lor inclusiv anularea Acordului de la Prespa încheiat cu Grecia și a Pactului de prietenie cu Bulgaria, a mobilizat Washingtonul și Bruxelles-ul. Reprezentantul Departamentului de Stat a transmis în mod deschis către Skopje mesajul că niciunul dintre acorduri nu poate fi abrogat sau subminat, întrucât sunt piloni ai hărții granițelor balcanice, lucru pe care și oficialii de la Bruxelles l-au precizat la fel de clar forțelor aspirante la putere de la Skopje.

Instabilitatea politică prelungită și dispoziția filorusă puternică existentă într-o parte semnificativă a populației din Bulgaria – o țară bastion al NATO la Marea Neagră –, dar și ruptura din relațiile greco-albaneze și circulația subterană a propagandei rusești în Balcani prin canalele Bisericii întăresc îngrijorările cu privire la coeziunea regiunii în perspectiva unor posibile evoluții defavorabile. Revista germană Spiegel subliniază temerile Germaniei de instrumentalizare a influenței lui Putin în Balcani, precum și necesitatea „închiderii capitolelor deschise legate de frontiere”. Deși corupția elitelor politice (cum o arată și proiectul de lege adoptat de Congresul SUA) este considerată un factor care erodează stabilitatea Balcanilor de Vest, atât americanii, cât și europenii îi mențin departe de orice formă de sancțiune pe doi lideri pe care societățile din țările lor îi acuză că – și dacă nu sunt implicați în mod direct – beneficiază în orice caz la nivel politic și personal de pe urma corupției. Este vorba de Edi Rama de la Tirana și Aleksandar Vucic de la Belgrad, considerați „copiii răsfățați” ai Occidentului, în ciuda tuturor piruetelor lor geopolitice, deși premierul albanez se lasă condus de farmecul ademenitor al lui Erdogan, iar președintele sârb dorește să joace la două capete, cel european și cel rusesc și să se relaxeze în funcție de împrejurări în îmbrățișarea geopolitică a lui Putin.

De ce se întâmplă așa? Pentru că acești doi lideri sunt cei care pot controla factorul albanez și pe cel sârb din Balcani și pot menține în stare latentă ruptura lor istorică și plină de ură, o stare latentă de care depinde total pacea în Balcani.

Rolul ambilor este considerat decisiv în soluționarea chestiunii Kosovo – iar al lui Vucic și în ceea ce privește Bosnia – motiv pentru care cei din Occident vor să-i aibă aproape, chiar dacă deseori sunt ei înșiși nemulțumiți sau îi nemulțumesc pe aliații lor din cauza aroganței acestor lideri (a se vedea poziția lui Rama în cazul condamnării primarului de origine greacă Fredi Beleri).

În fine, există în curs de punere în aplicare o strategie unitară de consolidare a Balcanilor în fața unei posibile implicări a Rusiei? Pe lângă scutul de protecție instituțională și economică pe care încearcă să-l ridice de la Marea Adriatică până la Carpați, Washingtonul și Bruxelles-ul întăresc și prezența militară.

În România, Occidentul crește în continuu personalul și armamentul bazei militare NATO de acolo, cea mai mare din Europa, în perspectiva evoluțiilor din Moldova. De asemenea, transformă Albania în poartă militară spre Balcani și îi oferă lui Vucic aeronave Rafale, pe care și le doresc cu ardoare și albanezii, și în același timp  înarmează și Kosovo, unde și britanicii trimit rachete antitanc Javelin, provocând furie la Belgrad.

Potrivit lui Stavridis, „din fericire”, Occidentul are opțiuni. „Deși deocamdată ideea de a desfășura forțe NATO în Ucraina este improbabilă, creșterea nivelului de trupe dislocate în Kosovo astăzi și prevenirea tulburărilor pe care Putin încearcă să le instige este realizabilă și cu siguranță are o logică strategică”. Grecia, însă, pare să fie departe de toată această mobilizare, limitându-se la certuri cu Rama și Vucic și repetând că va fi „locomotiva” care va duce Balcanii de Vest în UE, dacă nu va deraia din cauza evoluțiilor.

Sursa: Kathimerini, în traducerea Rador Radio România

(Fluierul)