Ion Cristoiu: Sadoveanu priveşte foiala oamenilor cu ochiul Eternităţii

Ion Cristoiu: Pe măsura trecerii timpului, se observă şi la Sadoveanu o tot mai mare prezenţă a moralistului, proces specific apropierii de bătrâneţe şi, deci, de înţelepciune, a marilor scriitori.

Ion Cristoiu: Zvârcolirile omeneşti, pe întreaga gamă de destin, iubire, necaz, bucurie, tandreţe, prietenie, moarte ar fi urmărite prin prisma filosofică a deşertăciunii deşertăciunilor.

Ion Cristoiu: Foiala omenească e privită cu ochiul eternităţii. Mărirea şi decăderea împărăţiilor, luptele politie înverşunate, marile iubiri şi marile trădări se înscriu, toate, conform acestei înţelegeri, în implacabila logică a vieţii.

Despre Regenţă. Nu ştiu de ce, dar publicistica lui Arghezi începe să mă plictisească. Parcurgînd volumul care strînge tabletele dintre august 1928 şi 1930 mă simt tot mai tentat să abandonez. Alături, pe un maldăr de cutii cu proiecte neduse pînă la capăt, stă volumul de publicistică din Caragiale, cumpărat pentru a trăi iluzia unei lecturi în premieră. N-am tăria să -l las pe Arghezi, încăpăţîndu-mă să duc şi eu în fine un proiect pînă la capăt, astfel că ici colo mai sar peste unele texte.

Oboseala tabletelor vine, cred, mai întîi din subiectele abordate de publicist. Spre deosebire de Caragiale, preocupat de comentarea evenimentelor social-politice, Arghezi se ocupă de prea multe fleacuri pentru a mai pune în evidenţă semnificarea unui eveniment politic. Mult mai important, Arghezi atacă realităţile de pe poziţiile unui scriitor şi încă ale unui scriitor răpit deseori de frumuseţea cuvintelor. De aceea, majoritatea tabletelor sale sînt goale de idei, pline de zorzoane. Din ele nu poţi extrage o idee generală. Fără a coborî ştacheta stilului, Caragiale cultiva ideile generale. 1907 din primăvară pînă-n toamnă nu e un pamflet, ci o veritabilă proză politică. Răscoala e iscodită în cauzele sale din adîncuri, care cauze nu pot fi decît în realităţile social-politice ale României mici. Totuşi, din cele citite azi din Arghezi reţin rîndurile de o ironie cruntă la adresa Regenţei, plecînd de la trucul lui Badea Ion, omul de bun simţ, care vede realităţile din perspectiva logicii:

„Ceea ce-i mai greu de priceput pentru badea Ion, este cum fac cîte unul trei inşi, cînd este nevoie să primească şi să ia hotărîri. Care cugetă întîi, sau cum cugetă tustrei, o dată la fel? Cînd rîde unul, rîd trei? Cînd suflă unul, suflă trei? Vine un cetăţean să viziteze Regenţa, care îl aşteaptă în picioare, pe trei tronuri, sau culcată pe o sofa? Vorbesc toţi laolaltă sau pe rînd? Şi cum reprezintă unul trei, dacă răspunde unul sin Badea Ion îşi închipuie că se ţin de degetele mici, încîrligate.” (Tudor Arghezi, Gîndurile lui Badea Ion, în Bilete de Papagal, 12 noiembrie 1928)

*

Echilbru. Aparent uşurică La Caduta di Constantinopoli, publicată de Giorgio Bertome în 2017, se remarcă prin efortul de a-l înţelege şi pe Cuceritor, pe Mehmet, şi a-l explica. Dovadă subtilă de judecată corectă din punct de vedere istoric, în condiţiile în care istoricii creştini par interesaţi de o imagine propagandistică a otomanilor. Autorul crede, astfel, că pentru Mehmet cucerirea Constantinopolului era gîndită şi ca o cale de a se impune pe plan intern, de a avea autoritate asupra triburilor, lucru necesar dacă ne gîndim că vechea gardă, a lui taică-său, îi minimaliza puterea ca fiind a unui copil. La caduta evidenţiază şi geniul diplomatic al lui Mehmet. Ajutat şi de imaginea publică de sultan care n-a cucerit puterea de a adevăratelea, ba chiar şi de sultan puradel, el a reuşit să adoarmă vigilenţa Apusului în materie de pregătiri de război. Constantin al Bizanţului se agita zadarnic nu numai, pentru că Apusul avea alte probleme de rezolvat decît apărarea Constantinopolului creştin, dar şi pentru că nu lua în serios pericolul întruchipat de copilul Mehmet.

*

Moralistul. Pe măsura trecerii timpului, se observă şi la Sadoveanu o tot mai mare prezenţă a moralistului, proces specific apropierii de bătrâneţe şi, deci, de înţelepciune, a marilor scriitori. S-a văzut în viziunea naratorului din momentele semnificative ale acestei etape fatalismul psalmistului. Zvârcolirile omeneşti, pe întreaga gamă de destin, iubire, necaz, bucurie, tandreţe, prietenie, moarte ar fi urmărite prin prisma filosofică a deşertăciunii deşertăciunilor. În Estetica sa Tudor Vianu surprinde trei ipostaze ale atitudinii creatorului faţă de lumea operei sale: de jos în sus, de la egal la egal, de sus în jos. Ultima ipostază, de sus în jos, poate defini mult mai exact decât fatalismul perspectiva naratorului din cărţile înţeleptului Sadoveanu. Foiala omenească e privită cu ochiul eternităţii. Mărirea şi decăderea împărăţiilor, luptele politie înverşunate, marile iubiri şi marile trădări se înscriu, toate, conform acestei înţelegeri, în implacabila logică a vieţii. Din depărtarea înaltă în care stă naratorul, se vede ceea ce e ascuns eroului, aflat aici, pe pământ, în plin destin individual sau colectiv: legitatea. Legitatea care se răsfrânge în gesturile fiecărui personaj precum mecanismul ascuns şi atotputernic al creşterii şi înfloririi în configuraţia unei plante. Ceva din această lege ascunsă, dominându-i pe toţi şi pe fiecare, numai de narator cunoscută, este transmis unor personaje: înţelepţilor care se numesc: Grigore Priceputu, Costea Morocine, Mehmet Caimacan. Ştiinţa lucrurilor ascunse sau mai degrabă bănuiala acestora se dezvăluie în învăţăturile memorabil rostite de aceste personaje, făcând din Mihail Sadoveanu unul dintre marii înţelepţi ai literaturii universale.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)