09:26 2023-03-27
crimes - citeste alte articole pe aceeasi tema
Comentarii Adauga Comentariu
_ COMENTARIU Crenguţa Nicolae: De ce nu se întâmplă şi în România o revoltă ca-n Franţa
COMENTARIU Crenguţa Nicolae: De ce nu se întâmplă şi în România o revoltă ca-n Franţa
Curios de multe regrete au apărut că în România nu există revolte ca în Franţa: unii ar fi vrut să iasă în stradă şi aici sute de mii de oameni furioşi contra pensiilor speciale, alţii ar fi vrut ca guvernul să fie luat pe sus din cauza creşterii preţurilor şi a scăderii nivelului de trai.
Deşi nu e imediat evident, atât scandalul pensiilor speciale, cât şi scăderea nivelului de trai reflectă unul şi acelaşi lucru: faptul că restructurarea economică globală după pandemie înseamnă nu doar o vizibilitate mai mare a inegalităţii dintre câteva categorii privilegiate şi tot restul populaţiei, ci şi tendinţa ca această inegalitate să crească şi mai repede de acum înainte. Războiul din Ucraina n-a făcut decât să grăbească un proces care deja începuse – efortul guvernelor şi al băncilor centrale din ţările dezvoltate de a schimba structura economiei, în aşa fel încât vechiul model de producţie şi consum de energie, preţurile mici şi libertatea de mişcare dinainte de pandemie să nu se mai întoarcă niciodată.
Emmanuel Macron, cel contestat acum în stradă de milioane de revoltaţi, a creat un moment memorabil atunci când a declarat deschis în faţa naţiunii, la 24 august 2022, că „epoca abundenţei şi a lipsei de griji s-a terminat”, stârnind indignarea firească a tuturor celor care n-au simţit nicidecum că ar fi trăit bine până atunci. „Trăim un punct major de cotitură, o răsturnare majoră de model”, a spus preşedintele francez, referindu-se la efectul combinat al războiului din Ucraina şi al crizei climatice. El le-a cerut compatrioţilor să conştientizeze că de acum s-a terminat definitiv cu abundenţa de bani, de produse tehnologice mereu la îndemână, de materii prime, de apă la discreţie, şi că trebuie să se obişnuiască să strângă cureaua şi să consume cât mai puţină energie şi cât mai puţină apă.
Intuiţia că generaţiile actuale şi următoare vor trăi mai prost decât precedentele apăruse în UE şi SUA încă din timpul crizei financiare din din 2007-2011. Manifestaţiile violente ale „indignaţilor” din Vest îi coteau în stradă în acei ani pe tinerii care pricepeau deja că sunt sau vor deveni în curând oameni de prisos sau cu locuri de muncă veşnic precare, prost plătite şi instabile, pentru care ideea de carieră, casă şi familie a părinţilor lor devenise inaccesibilă din cauza destructurării economice aduse de criză.
Acum însă, la efectele crizei de atunci se adaugă perspectiva unei lupte cu schimbările climatice care implică dispariţia rapidă a unor sectoare întregi din industrie şi agricultură, tăierea investiţiilor publice civile în folosul bugetelor pentru înarmare şi accelerarea crizei migraţiei din cauza războiului. Experienţa crizei financiare de atunci a generat şi teoria „slujbelor de rahat”, după o carte din 2018 a antropologului David Graeber (Bullshit Jobs) care constata că automatizarea şi progresul tehnologic n-au dus la uşurarea vieţii oamenilor şi la săptămâna de lucru de 15 zile visată de economistul Keynes în 1930, ci la apariţia unor joburi fără sens, auxiliare şi inutile, care nu-i împlinesc pe oameni şi nici nu fac viaţa mai bună pentru ceilalţi (telemarketeri, oameni de lobby şi PR, avocaţi şi jurnalişti de casă ai companiilor, diverse categorii noi de personal auxiliar, administrativ şi din middle management a căror lipsă n-ar simţi-o nimeni dacă posturile lor ar fi desfiinţate). Acum, până şi unele din aceste joburi au ajuns să pară un ideal fericit pentru multiplele categorii de angajaţi care văd cu ce viteză pot fi şi vor fi înlocuiţi de inteligenţa artificială.
Buletinul economic al Băncii Centrale Europene (BCE) nr.3/2022 explică limpede: „În procesul redresării economiei globale după pandemie, preţurile multor mărfuri, inclusiv petrolul şi gazele, au crescut. Cum cererea de energie este inelastică pe termen scurt, acele creşteri de preţuri implică reduceri semnificative ale puterii de cumpărare a gospodăriilor, care ar trebui să fie absorbite prin 1) reducerea consumului de bunuri şi servicii, altele decât energia; 2) scăderea economiilor populaţiei; 3) o creştere a veniturilor.” BCE notează şi evidenţa, anume că gospodăriile cu venituri mari practic nu vor avea nevoie de ajustări, cele cu venituri medii vor reacţiona mai ales înlocuind produsele de marcă cu alternativele lor mai ieftine, în timp ce săracii vor tinde să taie inclusiv din consumul de produse şi servicii de bază.
Ritmul în care se schimbă modelul de consum a fost influenţat de intervenţia guvernelor, prin subvenţiile pentru plata facturilor la energie, şi de rezervele de bani ale populaţiei, astfel încât pentru cei care rămas cu economii după perioada pandemiei a fost sau este nevoie de o perioadă mai lungă până să-şi schimbe obiceiurile de consum. La momentul actual ne aflăm deja în faza în care rezervele de bani s-au cam epuizat, atât în UE, cât şi în SUA, astfel încât a crescut progresiv consumul pe credit: datele din SUA arată o creştere a consumului pe carduri de credit în 2022 cu peste 18% faţă de 2021, la peste 930 de miliarde de dolari, iar tot mai mulţi apelează la cardul de credit ca să facă rost de bani nu pentru vacanţe sau investiţii în dotarea locuinţei, ci pentru cheltuielile de bază, alimente sau chirii.
Că distrugerea cererii de consum este o politică asumată oficial ne-au spus deja liderii europeni, de fiecare dată când au sugerat că subvenţiile pentru energie vor trebui treptat reduse, pentru că altfel oamenii nu se vor mai simţi constrânşi să-şi scadă consumul. Dar chiar dacă subvenţiile pentru energie ar continua, restul operei îl desăvârşeşte inflaţia generală, adică scumpirea celorlalte produse şi servicii, pe care companiile au început-o încă din 2021 şi care continuă, până acolo încât economiştii au început să vorbească despre „greedflation”, adică inflaţia produsă de lăcomia („greed”) companiilor de a face profit pe seama consumatorilor. Ca să combată inflaţia, băncile centrale au tot majorat dobânzile, urmărind astfel să scadă creditarea şi consumul. Rezultatul a fost că au început să fie afectate băncile, mai întâi în SUA şi apoi în Europa, cu problemele de la Credit Suisse şi Deutsche Bank.
Analiştii UBS, grupul bancar care tocmai a preluat Credit Suisse, comentează aşa diferenţa dintre criza actuală şi cea trecută: „Acum nu mai este 2007-2008. Nu există nicio bulă a creditării care să ducă la supraîncălzire economică. Dar puterea scăzută de a negocia contracte salariale mai bine plătite i-a făcut pe consumatori, mai ales pe cei cu venituri scăzute, să fie mai dependenţi de credite, mai exact de împrumuturile făcute ca să-şi poată plăti facturile. Trecerea la nişte standarde mai restrictive de creditare ar putea adăuga constrângeri în plus pentru această categorie.” Aşadar, la epuizarea economiilor populaţiei şi la faptul că salariile au rămas în urma inflaţiei se va adăuga acum şi epuizarea posibilităţilor de a lua credite. Orice bancă mare care are probleme înseamnă mai puţine şanse de creditare pentru firmele şi consumatorii ale căror venituri au fost deja înghiţite de inflaţie.
Cetăţenii din ţări dezvoltate ca Franţa, Olanda, Germania, Marea Britanie sau Canada, unde au apărut greve de proporţii organizate de sindicate, proteste ale fermierilor sau mişcări de masă de genul „vestelor galbene”, au fost primii care s-au revoltat contra acestui mers al lucrurilor. Ei şi-au dat seama că pandemia, inflaţia, războiul, decarbonizarea, interzicerea maşinilor pe benzină, distrugerea zootehniei nu sunt decât tot atâtea prilejuri de câştig pentru unii şi de pauperizare pentru ceilalţi. Şi că, aşa cum atrag atenţia economiştii, scumpirile aduse de „greedflation” nu vor dispărea, la fel cum nu va dispărea nici politica de forţare a reducerii consumului. Iar ceea ce le permite să se revolte este că încă au capacitatea de a se organiza şi de a coopera ca să-şi apere drepturile colective, sau măcar de a protesta că le pierd. Inclusiv dreptul de a primi pensie nu de la 64 sau 70 de ani, ci de la vârsta de la care în mod real nu mai au acces pe piaţa muncii şi, în absenţa pensiei, sunt condamnaţi la sărăcie.
În ţări ca România însă, astfel de teme sunt de regulă ocolite, de teama că orice discuţie despre ele va atrage automat acuzaţia de gândire comunistă. De la criza precedentă, protecţia drepturilor lucrătorilor a fost înlocuită la noi de ideea că fiecare trebuie să se salveze numai pe cont propriu şi că românii ar trebui să fie etern recunoscători că nu trăiesc şi mai prost. Influencerii puterii insistă că România e pe cale să ajungă tigrul economic al Europei, judecând după creşterea PIB pe hârtie, iar în opoziţie încă sunt admirate figuri care contestă existenţa salariului minim sau cred că „greedflation” la energie, lemne de foc sau RCA înseamnă doar funcţionarea normală a pieţei libere şi nu trebuie deranjată cu nimic. De asta nu pot exista în România revolte „ca în Franţa”, indiferent de motivul lor. Iar cine strâmbă din nas la discuţiile despre sărăcie, salariul minim, pensii sau dispariţia sindicatelor nu poate avea pretenţia ca oamenii să iasă în stradă fiindcă guvernul nu taie pensiile speciale.
Comentarii:
Adauga Comentariu