Mircea Eliade - “Oceanografie” - fragment - "Acum, Hristos fiind ŞI om, minunile se fac sub chipul oamenilor, în fiecare zi. Adică, aşa cum trebuie şi aşa cum a fost întotdeauna: cunoaşterea de toate zilele a lui Dumnezeu"

“Creştinismul, făcând pe Hristos fiu de om, a îmbibat miracolul şi caritatea în omenire într-un grad mult mai mare ca înainte, când zeii erau altceva decât oamenii

(De aceea se poate spune, foarte logic, foarte ştiinţific, că de la Hristos încoace substanţa întregii istorii s-a schimbat).

Acum, Hristos fiind ŞI om, minunile se fac sub chipul oamenilor, în fiecare zi. Ȋnainte de Hristos, minunea mai putea fi taumaturgă, excepţională, dramatică. De-atunci, ea este umană - adică irecognoscibilă.

Miracolul are această singură deosebire de un fapt ordinar (adică de un fapt explicabil, produs de forţe fireşti, cosmice, biologice, istorice) că nu poate fi deosebit.

Cât de paradoxală ar părea această definiţie, ea este totuşi foarte simplă. Irecognoscibilul este forma perfectă de revelaţie divină; căci divinitatea nu se mai manifestă, nu se mai realizează prin contrast, ci activează direct umanitatea, prin contact, prin venirea laolaltă.

Ȋntâmplarea capătă acum o altă valoare (întâmplarea este luată aici nu în înţelesul de ceva excepţional, neprevăzut, nici în înţelesul de ceva fatal, predestinat - ci pur şi simplu ca "fapt", ca ceva întâmplat, adică realizat).

Dacă miracolul este ceva irecognoscibil, adică un fapt după toate aparenţele ordinar - atunci toate faptele ordinare capătă o maximă importanţă, căci în oricare din ele poate fi o intervenţie iraţională, divină.

Ȋntâmplarea poate ajunge atunci călăuza existenţei noastre.

Dar mai e ceva şi mai important.

Ȋntâmplarea înseamnă lucru real, lucru realizat - şi orientarea noastră către întâmplări înseamnă o orientare realistă.

Iată deci încă un paradox al miracolului creştin (adică al fenomenologiei miracolului după intervenţia lui Hristos în istorie): întoarcerea la realism, la bun-simţ, la cotidian.

O concepţie antimistică a miracolului, căci se delimitează foarte strict experienţa rar religioasă, adică experimentarea pe căi excepţionale a miracolului.

Dumnezeu nu se mai lasă cunoscut numai pe calea experienţei mistice - o cale gravă, obscură, plină de tentaţii, plină de obstacole - , ci se lasă "cunoscut" mai ales pe calea irecognoscibilităţii.

Adică, aşa cum trebuie şi aşa cum a fost întotdeauna: cunoaşterea de toate zilele a lui Dumnezeu (deosebită de celelalte grade, mai clare, ale cunoaşterii divine: contemplaţia, mistica, extazul) este obscură, este fără voie, este firească.

Nu mai e o cunoaştere propriu-zisă, ci o recunoaştere, o foarte obscură participare la divinitate.

Miracolul ne conduce fără ştirea şi fără vrerea noastră.”

(Mircea Eliade - “Oceanografie”)

Mircea Eliade - Oceanografie - Cuprins

(Fluierul)