Ion Cristoiu: O întîmplare politică la concertul lui Michael Jackson din 1992

De mai multe ori pînă acum i-am avertizat pe tinerii jurnalişti că presa e o lume a efemerităţii absolute. Cine mai ţine minte azi bătălia pe viaţă şi pe moarte dusă de Evenimentul zilei între 1992-1996 pentru căderea lui Ion Iliescu şi înlocuirea sa cu Emil Constantinescu? Cine mai ţine minte ce a însemnat apariţia amărîtului de post independent Soti într-o Românie dominată sufocant de TVR-ul fesenist? Sau de legendara campanie dusă de România liberă a lui Petre Mihai Băcanu cu întrebarea: Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?

Poate că din conştiinţa acestei efemerităţi a presei nu mai pun azi atîta patimă în comentarea scenei politice şi privesc amuzat pasiunea pe care mai tinerii confraţi o aruncă în scrisul lor despre politică, iluzionîndu-se că va rămîne ceva în urma lor.

De această efemeritate o presei m-am convins însă o dată citind munţii de texte dedicaţi morţii lui Michael Jackson. Puţini, foarte puţini s-au dus la Bibliotecă pentru a vedea în arhive ce scriu ziarele din 1992 despre concertul lui Michael Jackson. Cu o singură excepţie (Cotidianul şi nu Evenimentul Zilei) ziarele de azi nu s-au concentrat pe poziţia Evenimentului Zilei din 1992 faţă de concertul lui Michael Jackson. Picat între cele două tururi de scrutin la prezidenţialele din 1992, concertul lui Michael Jackson a fost identificat de Evenimentul Zilei drept o manevră electorală în favoarea candidatului Ion Iliescu.

În articolul din Cotidianul se poate citi la un moment dat că la concertul de pe stadion, Ion Cristoiu, directorul Evenimentului Zilei i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu.

Cine nu cunoaşte momentul istoric de atunci s-ar putea întreba de ce a consemnat Evenimentul zilei din 1992 (de unde au luat informaţiile cei de la Cotidianul) faptul că Ion Cristoiu i-a dat un scaun lui Emil Constantinescu. Şi-şi va imagina, poate, că eram atît de paranoia încît am lăsat să apară un text în care se vorbea că i-am dat un scaun unui cetăţean.

Realitatea stă în felul următor.

I-am dat lui Emil Constantinescu nu un scaun, ci scaunul pe care şedeam eu. Şi, după aceea, am rămas în picioare lîngă Emil Constantinescu. Concertul lui Michael Jackson a avut loc pe 1 octombrie 1992. Ne aflam între cele două tururi de scrutin. Principalul contracandidat al lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu obţinuse la primul tur 31,24% din voturi. Ion Iiescu avea 47,34%. Avînd în vedere că al treilea clasat, Gheorghe Funar (10,88%) aparţinea aceleiaşi familii politice ca şi Ion Iliescu, victoria lui Ion Iliescu era ca şi dată. De altfel, în al doilea tur (11 octombrie 1992) Ion Iliescu a obţinut 61,43% din voturi în timp ce Emil Constantinescu, doar 38,57%.

La ora concertului, candidatul Opoziţiei, Emil Constantinescu era un perdant sigur. Fiind însă candidatul Opoziţiei şi prin asta, principalul adversar al lui Ion Iliescu, normal ar fi fost ca Emil Constantinescu să beneficieze ca spectator la concert de un minim de atenţie din partea organizatorilor.

N-a fost aşa.

În timp ce preşedintele în exerciţiu beneficia de toate onorurile, bietul Emil Constantinescu n-avea nici măcar un scaun pe care să stea. L-am văzut umblînd prin partea de stadion unde aveam locuri noi, ziariştii, şi i-am dat scaunul meu.

Într-un gest politic ostentativ.

N-am scris aceste rînduri pentru a mă grozăvi ce făceam eu în vremuri de mult apuse, ci pentru a semnala două adevăruri importante azi, în 2009:

1) Au trecut de atunci ani şi ani.

Deşi liderii Opoziţiei ar găsi azi un scaun la un concert Michael Jackson (fie şi pentru că au fost şi ei la Putere şi i-a văzut lumea la televizor), Opoziţia e tratată în continuare de presă, de oficialităţi, de opinia publică, drept o paria. Încrîncenarea cu care politicienii se ţin de Putere îşi are rădăcina şi în această realitate tipic românească: Opoziţia nu e o instituţie la fel de importantă ca şi Puterea. O dată ajuns în Opoziţie, te ia dracu’. Amicii te părăsesc, presa te umileşte, puterea te tîrăşte pe la DNA.

2) În 1992, pentru noi, jurnaliştii independenţi (cei de la Evenimentul Zilei, de la România liberă), Emil Constantinescu era unul pe care pariam. Ca şi mai tîrziu, în 1996, noi nu ne mulţumeam să-l criticăm pe Ion Iliescu, să spunem că nu mai trebuie să fie preşedinte, ci îl şi sprijineam pe Emil Constantinescu, spuneam că el trebuie să fie preşedinte.

Opţiunea noastră nu era şi a întregului electorat.

Da, dar întregul electorat îl percepea pe Emil Constantinescu, în 1992 şi 1996, drept principalul contracandidat al lui Ion Iliescu.

Identificarea unei personalităţi alternativă la preşedintele în exerciţiu sau, mai precis, a unei personalităţi conturate drept un posibil preşedinte a avut loc şi în 2000 şi în 2004, şi-n 2014.

În 2000, Ion Iliescu era văzut drept candidatul considerat a aparţine forţelor care voiau să răstoarne regimul Constantinescu.

În 2004, Theodor Stolojan mai întîi şi Traian Băsescu mai apoi au fost identificaţi ca reprezentînd forţa politică în stare să răstoarne pe Adrian Năstase.

În 2014, Klaus Iohannis a fost văzut ca singurul în stare să-l dea jos de la Putere pe PSD-istul Victor Ponta.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

(Fluierul)