Dumitru Crudu: Pe jos, împreună cu tata

După ce am ieșit din spital, am mers cu tata la autogară, de unde am luat un autobuz spre Flutura, așezați pe scaunele din spatele șoferului, care a ținut tot drumul telefonul la ureche, nu mi-am dat seama cu cine discuta și nici despre ce, pentru că mai mult a ascultat decât a vorbit. De felul lui, tata era un om vesel și prietenos, pe toți îi saluta și cu toți intra în vorbă, dar acum nu se uita la nimeni. Se uita în podea și se ținea cu mâinile de burtă. Gemea. Tanti Ileana m-a întrebat de ce nu-l duc la spital.

- Păi, de la spital și venim, azi l-au externat. Tanti Ileana l-a privit pe tata cu milă.

Autobuzul se scutura din toate încheieturile, aruncându-ne când în sus, când înainte, de fiecare dată când nimerea în vreo groapă, iar de la zdruncinăturile astea tatei i se făcu și mai rău. Mă înșfăcă de mână și îmi îngăimă cu o voce pierită să coborâm. L-am auzit doar eu nu și alți oameni din autobuz.

- În plin câmp? mă întrebă șoferul.

- Da.

- Dar cum o să ajungeți de aici acasă?

- Nu mai rezistă.

- Vasile, nu fi nebun, Vasile, cum ai să ajungi de aici acasă? îi strigă tatei Costeluș Condrea, dar tata nu-l asculta. Nu-i asculta. El se târî spre ușă și ieși afară. După noi coborî tanti Ileana care îl îmbrățișă pe tata, apoi urcă înapoi și autobuzul plecă. Tata se tăvălea pe pământ, cu mâinile ținându-se de burtă. Când am ieșit din spital, nimic nu prevestea criza de acum, iar eu nu știam ce să fac.

Flutura nu se vedea de pe podișul din Rezina. Simțeam cum se apropie și se îndepărtează de noi ca o corabie. Mă temeam să nu ne prindă noaptea pe câmp. Mă întrebam de ce oare medicul nu m-a prevenit că tata va avea asemenea crize și nu mi-a spus ce să-i dau în asemenea cazuri. I-am zis tatei că o să ies la marginea drumului ca să fac autostopul pentru a-l duce înapoi la spital, dar el nici n-a vrut să audă de asta. Striga la mine că n-o să meargă nicăieri. M-am gândit că, după ce o să-l duc acasă, o să mă întorc eu singur la spital și o să-l caut pe medicul care l-a tratat ca să-l rog să-mi recomande niște medicamente care să-i ia durerile. Pentru început însă, ar fi trebuit să-l car acasă. Cum să o fac însă, când el nu putea să se scoale de jos?

Am auzit un schelălăit pe câmp și am văzut o mogâldeață neagră zburând spre noi. Era Lupul, câinele tatei. Tata îl lua peste tot cu el. Vara trecută i-am găsit pe amândoi în mijlocul plantației de cartofi din Gurău.

Legănându-și coada, Lupul se băgă între noi și începu să-l lingă pe tata pe obraji, pe frunte, pe nas, pe bărbie, pe mâini. Câinele lătra. Lătra tot mai tare. Tata și-a deschis ochii și se ridică de jos, singur. Îi mângâie blana și câinele îi dădu roată, clătinându-și coada. Tata vorbea cu el. Tot drumul până la Flutura a vorbit cu el.

Acasă, și-a scos sapa din debara și a mers să prășească via, cu Lupul alergând voios în jurul lui.

Mama mi-a povestit că ea i-a dat drumul câinelui când l-a auzit schelălăind foarte jalnic. Nu și-a dat seama unde fugea. I se mai întâmplase și altădată să mai scheune la fel de jalnic și ea îl dezlega din lanț și îl lăsa să plece, iar el peste o vreme se întorcea acasă. Nu a aflat niciodată unde a fost și ce i s-a întâmplat. Ea presupunea că fugea de acasă când i se făcea și lui rău. Mama nici acum nu știa unde a fost, iar eu am evitat să-i povestesc. Mama mi-a mai spus că, după ce s-a întors din spital, tata arată cu mult mai bine. Ea era sigură că l-a ajutat tratamentul primit la Ungheni.

Tata s-a întors zâmbind din vie, cu Lupul alergând roată în jurul lui.

Lupul a murit peste cinci ani, iar tata, câteva săptămâni mai târziu.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.

(Fluierul)