Un jurnalist celebru aduce o cu totul altă perspectivă asupra războiului din Orientul Mijlociu

Atacul iranian împotriva Israelului, care a avut loc între sâmbătă și duminică, a declanșat un alt val de analize, care vizează interpretarea strategiei Teheranului. Aceste analize văd realitatea șiită ca pe un antagonist al lumii sunnite, adesea percepută ca un aliat natural al Israelului. Acordurile Avraam sunt interpretate, în acest context, ca o dovadă a unei înțelegeri secrete, care a evitat daune majore pentru Tel Aviv.

Considerând revoluția iraniană o simplă expresie a șiismului este limitativă. Este esențial să lărgim orizontul pentru a înțelege această revoluție în adevăratul ei context, cel al islamului politic. Această perspectivă ne permite să înțelegem sprijinul hotărâtor și continuu pe care Republica Islamică l-a oferit ani de zile grupării Hamas, de orientare sunnită, și altor mișcări precum Frăția Musulmană, fondată în Egipt, în 1928. Forța acestor mișcări s-a manifestat în timpul Primăverii Arabe, cu ascensiunea la putere a lui Mohammad Morsi în Egipt și a lui al-Nahda în Tunisia. Numai înțelegând semnificația islamului politic putem interpreta alianța dintre Qatarul sunnit, principalul finanțator al mișcărilor islamiste, Turcia sunnită cu modelul de succes reprezentat de Erdogan și Iranul șiit, perceput în imaginația arabă și islamică ca un bastion împotriva "imperialismului american".

Afinitățile intelectuale dintre Iran (șiit) și frăție (sunnit) sunt evidente: ayatollahul Ali Khamenei a tradus în persană lucrările lui Sayid Qutb, un intelectual al Frăției Musulmane executat în închisorile egiptene în 1966.

În 1953, sunniții Qutb s-au întâlnit la Ierusalim cu șiitul Navvâb Safavi, predicator și fondator al Fedâ'iyân-e Islam, responsabil pentru uciderea liberalilor și tehnocraților iranieni între anii 1940 și 1960, așa cum a subliniat tunisianul Rached Ghannouchi această mișcare este văzută drept moștenitoarea Frăției Musulmane din Iran.

Există numeroase exemple care demonstrează afinitățile politice evidente dintre revoluția iraniană și Frăția Musulmană. De la înființare, Republica Islamică a fost un model pentru liderii importanți ai Frăției Musulmane, de la libanezul Fathi Yakan până la tunisianul Rached Ghannouchi, fondatorul Mișcării Tendinței Islamice (MTI) - viitoarea mișcare Ennahda - și mulți alții, care văd în revoluția iraniană un exemplu de urmat pentru a-și readuce societățile la un islam considerat mai pur.

În iunie 2012, Mohamed Morsi, membru al partidului Libertate și Justiție și legat de Frăția Musulmană egipteană, a fost ales președinte al Republicii. Iranul, dând dovadă de entuziasm, a aplaudat alegerea sa. Doar două luni mai târziu, Morsi a vizitat Iranul pentru Summitul Nealinierii. Această vizită a reprezentat un eveniment istoric: din 1979, anul în care Egiptul a semnat un tratat de pace cu Israelul, Iranul a întrerupt relațiile diplomatice cu Cairo. Cu toate acestea, după 33 de ani de relații întrerupte, un președinte egiptean a fost primit din nou la Teheran, și nu orice președinte, ci un membru al Frăției Musulmane.

Acest entuziasm explică condamnarea iraniană a răsturnării lui Morsi de către armata egipteană în iulie 2013, în timpul căreia Iranul le-a comunicat oficial egiptenilor că nu consideră Frăția Musulmană o organizație teroristă.

În februarie 2016, Oussama Hamdan, responsabil cu relațiile externe pentru mișcarea palestiniană, a vizitat Teheranul. După o serie de întâlniri cu oficiali iranieni, comunicatul Hamas a fost fără echivoc: exista perspectiva deschiderii unei "noi pagini" în relațiile cu Teheranul. Problema palestiniană este profund legată de ideologia iraniană: în ciuda divergențelor privind criza siriană, sprijinul Iranului pentru Hamas a rămas constant de-a lungul timpului.

Numai luând în considerare evoluția islamului politic, mișcările iraniene pot fi înțelese pe deplin: atacul asupra Israelului a fost mai mult un răspuns simbolic. Acest lucru s-a întâmplat în mod similar în urmă cu patru ani, când Statele Unite l-au ucis pe comandantul Forței Quds iraniene Qasem Soleimani. Iranul avea nevoie de o reacție simbolică pentru a-și menține imaginea și a cerut să poată face acest lucru. Statele Unite au permis Iranului să atace baza sa aeriană Ayn Al-Asad, asigurându-se că nimeni nu va fi rănit. Cincisprezece rachete au fost lansate înspre bază, provocând pagube minore dar fără pierderi de vieți omenești. Cineva a comentat ironic atacul propunând Iranul pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru că a reușit să lanseze 15 rachete fără a ucide pe nimeni.

Este evident că islamul politic se hrănește din aceste răspunsuri simbolice pentru a-și extinde urmărirea. Este suficient să observăm rețelele de socializare din lumea arabă, pentru a observa ecoul pozitiv, care consolidează imaginea iranienilor ca ultimul bastion împotriva "agresiunii israeliene împotriva fraților palestinieni din Gaza" și ca singura țară islamică care luptă împotriva "marelui Satan", așa cum sunt numite Statele Unite la Teheran.

Sondajele arată că ideologia fraternității câștigă teren peste tot. Potrivit unui studiu al Centrului de Cercetare Pew, o majoritate covârșitoare a musulmanilor chestionați în Indonezia (91%), Liban (58%), Pakistan (69%), Nigeria (82%), Egipt (85%) și Iordania (76%) dorește o mai mare implicare a Islamului în chestiunile politice din țările lor respective; aceeași tendință se observă în Turcia (38%), după cum arată o cercetare publicată în 2010. Astăzi, cifrele vor fi cu siguranță absolut mai importante în favoarea discursului islamist. Acesta este pericolul real care se apropie. Țările arabe care au pariat pe pacea cu Israelul sunt conștiente de utilizarea islamului iranian și politic a cauzei palestiniene. Aceste țări întrețin, împotriva propriilor opinii publice, relații cu Israelul, în speranța de a rezolva problema într-un mod satisfăcător, care implică în mod necesar nașterea unui stat palestinian. Netanyahu și guvernul său trebuie să înțeleagă această necesitate. Iranul - și de ani de zile - urmărește să destabilizeze țările arabe cu ajutorul celei de-a cincea sa coloane formată dintr-un islam politic, care nu se oprește de la nimic pentru a-și atinge obiectivele. Înfrângerea politică sau militară nu înseamnă în niciun caz sfârşitul unei ideologii, cea a Islamului politic, unde există puţin islam şi multă politică.

Cine dorește să analizeze situația actuală din Orientul Mijlociu, ar trebui să ia în mână o hartă și să observe cu atenție evoluțiile recente din regiune. În Irak, Statul este practic absent, înlocuit de miliția șiită al-Hashd al-Shaabi. În Siria, Statul este redus la o umbră, Bashar al-Assad fiind din ce în ce mai recunoscător pentru sprijinul iranian și dispus să accepte influența tot mai mare a Teheranului. În Liban, Statul este evanescent, dominat de partidul șiit Hezbollah, care urmează directivele Teheranului. În Yemen, situația este similară: nu mai există un guvern central, ci doar milițiile șiite Houthi, tot sub influența Teheranului. Dacă Occidentul și Israelul nu au înțeles încă amploarea acestor schimbări, atunci expresia "Jihad al-Khazen", scrisă acum 23 de ani, rămâne actuală, în mod surprinzător.

Sursa: Revista Presei Rador Radio România

(Fluierul)