PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Iliescu inculpat, pentru sîngele vărsat

Înalta Curte a decis, după ani şi ani de tergiversare a dosarului ”mineriadei” din 1990 că fostul preşedintele Ion Iliescu poate fi anchetat penal de procurori, pentru o parte a ”mineriadei” din 13-15 iunie. În 10 octombrie 2008, Parchetul General, condus la acea vreme de Laura Codruţa Kovesi, a decis neînceperea urmăririi penale în cazul lui Ion Iliescu, constatând prescrierea unor posibile infracţiuni, iar în 2009 dosarul a fost clasat. Dar clasarea a fost contestată. După ani şi ani de infirmări şi cereri de reluare a cercetărilor, în sfîrşit urmărirea penală a lui Ion Iliescu poate începe. Împotriva unui om care a împlinit 91 de ani, pentru fapte comise cînd avea 60 – un bun exemplu pentru modul în care se face dreptate în România. Bine măcar că mai tîrziu, decît niciodată.

Chiar dacă s-a decis că fostul preşedinte Iliescu poate fi cercetat numai pentru partea de dosar care priveşte împuşcarea a 4 persoane şi rănirea alteia, potrivit deciziei Înaltei Curţi, se deschide calea spre a se stabili, juridic, o ”stare de fapt” pe care o ştiam toţi – ”Iliescu vinovat, pentru sîngele vărsat!” Deocamdată, e doar ”Iliescu, inculpat!”. Tot e mai bine, decît nimic. Cu puţină şansă, judecata o va primi nu doar din partea istoriei şi altor ”foruri superioare”, ci şi aici, pe pămînt. Dar e cert: dosarul e redeschis.

Am scris mult despre mineriadă. Cînd la 22 aprilie 1990 Piaţa Universităţii a fost blocată de manifestanţii care cereau demisia lui Ion Iliescu şi a tuturor celor care făcuseră parte din vechea nomenclatură comunistă, anchetarea foştilor securişti şi dezvăluirea numelor informatorilor Securităţii, era evident că fapta lor nu va rămîne fără replică. Ea a venit odată cu minerii, care s au dezlănţuit pe străzile capitalei, moment în care s a putut vedea clar: nu erau doar găuri în ”ciorapul” democraţiei ”originale”, ci însăşi creatorul şi ”regele” ei era de a dreptul gol.

Reprimarea Pieţei Universităţii era o ”chestiune de stat”. Manifestaţia punea la îndoială legitimitatea preşedintelui ales, în 20 mai. Ion Iliescu era din ce în ce mai iritat de continuarea contestării sale, din stradă. Cu doar o zi înainte de declanşarea evenimentelor sîngeroase din Bucureşti, pe 12 iunie, la Palatul Victoria avea loc o şedinţă, în care s-a hotărît „lichidarea demonstraţiei din Piaţa Universităţii”. Poliţia, armata şi SRI ul au primit ordine, în acest sens. Fiecare a avut porţiunea sa de acţiune, pe care o descriu foarte pe scurt, mai jos.

Petre Roman a recunoscut ulterior acest fapt şi a relatat că, la sesizarea Procuraturii, a ordonat „curăţarea” zonei: „Nu era, în ochii mei, decît o banală operaţie de menţinere a ordinii”, a spus el.

Într adevăr, în aceeaşi zi, la ştirile de seară, Televiziunea Română a prezentat un comunicat al Procuraturii prin care se „legitima”, după metodele statului totalitar, operaţiunea poliţienească de „degajare” a Pieţei Universităţii. Care fusese pregătită şi a fost operată, cum s-a întîmplat şi cu revolta spontană izbucnită ulterior, de un ”comandament” din care au făcut parte poliţia, SRI-ul şi ofiţerii de la ”doi şi-un sfert”, serviciul secret al Ministerului de Interne. Cărora, atunci cînd a fost nevoie, li s-a alăturat o unitate specială de intervenţie a MApN care, din ordinul ”comandantului suprem” Ion Iilescu a deschis focul, ucigînd patru civili.

Pentru ”lichidarea” manifestaţiei, s-a intervenit în forţă. După cum am aflat din surse ale anchetei (cîtă vreme aceasta s a desfăşurat, înainte de ”clasarea dosarului” de către Laura Codruţa Kovesi), în iunie 1990, militarii care au deschis focul, împotriva manifestanţilor din faţa Poliţiei de pe Calea Victoriei, au primit asigurări că acţionau legal. Într-adevăr, în conformitate cu ordinul MI nr. 02600/1988, semnat de Tudor Postelnicu din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, dat în urma revoltei anticomuniste de la Braşov din 15 noiembrie 1987, neabrogat pe atunci, s a putut interveni cu foc, împotriva manifestanţilor. Cei care au tras făceau parte din trupele speciale ale Ministerului Apărării Naţionale, dar nu ar fi făcut o, bineînţeles, dacă nu aveau o asigurare a „legalităţii”, dată de la cel mai înalt nivel – adică şeful statului, Ion Iliescu. El e abia acum inculpat, dar numai pentru acest motiv, nu şi pentru violenţele din stradă, care ne-au aruncat într-un veac al barbariei. Dar acestea sînt un alt episod al acestei triste poveşti a mineriadei.

Ştirea cu numărul 9 din 14 iunie 1990 a buletinului Rompres, agenţia oficială de ştiri, reproduce stenograma cuvîntării preşedintelui Iliescu în faţa minerilor, proaspăt sosiţi în Bucureşti în zorii acelei zile. Ea însăşi e o piesă la dosarul inculpării lui, dar care acum nu-şi mai are niciun rol: Ion Iliescu e absolvit de partea din ”mineriadă”, care-i priveşte exact pe mineri. „Dragi mineri, mă adresez dumneavoastră mulţumindu vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi acum l aţi dat la chemarea noastră”, spunea Ion Iliescu, cerîndu le apoi minerilor să ocupe Piaţa Universităţii, unde elemente „fasciste, legionare” ar fi comis ”acte de vandalism”.

Pe baza căror informaţii, preşedintele de atunci al României i a etichetat astfel, pe cei care îl contestaseră luni de a rîndul la mitingul maraton din Piaţă? Cine i a spus preşedintelui ceea ce el afirma despre manifestanţii de la Universitate, loc pe care l a evitat de la debutul mitingului anticomunist, care îi contesta autoritatea? Răspunsul este simplu: fusese „informat” de instituţiile „abilitate”, create de noua putere pe ruinele fostei Securităţi.

La trei zile după debutul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, Virgil Măgureanu menţiona – în conferinţa de presă a Serviciului Român de Informaţii – între atribuţiile SRI, pe lîngă apărarea statului de acţiunile oficinelor de spionaj, de terorismul sau de extremismul de stînga şi de dreapta, şi prevenirea „acţiunilor destabilizatoare de orice fel”. Or, de a lungul derulării mitingului maraton, nu au lipsit acuzaţiile oficiale privind caracterul său „destabilizator” – acuzaţii aduse în repetate rînduri de vîrfuri ale puterii, începînd cu Ion Iliescu. Acestea erau, de fapt, dincolo de efectul lor propagandistic, de natură să reclame o implicare a SRI în supravegherea manifestanţilor, potrivit atribuţiilor legale ale instituţiei, enunţate de Virgil Măgureanu la conferinţa de presă amintită.

Despre participarea acestui serviciu secret la acţiuni informative în Piaţa Universităţii există o mărturie semnată de fostul căpitan SRI Adrian Ionescu. În 6 decembrie 1990, acesta a adresat o scrisoare deschisă Parlamentului României, din care spicuim: „În perioada 13 15 iunie 1990, cît şi în cea premergătoare ei, am participat împreună cu alte cadre din Bucureşti în Piaţa Universităţii, identificîndu ne cu demonstranţii, în scopul cunoaşterii liderilor. Metodele de lucru utilizate au fost de atragere a informatorilor Securităţii, pe baza unor stimuli materiali, sau în majoritatea cazurilor prin şantaj, ameninţînd cu dosarul existent şi angajamentul semnat anterior”.

De altfel, în urma informaţiilor culese de subalternii săi pe parcursul mitingului din Piaţa Universităţii, Virgil Măgureanu remarca, în 15 mai 1990, referindu se la unii dintre vorbitorii din balconul Facultăţii de Geologie, că „de mai multă vreme, pe fondul desfăşurării în România a unor confruntări între opoziţie şi actuala conducere, s a manifestat şi o participare din partea unor cetăţeni străini. Am fost informaţi că o parte dintre aceştia s au urcat la o anumită tribună, cerînd măturarea regimului din România, pe motiv că ar fi antipopular şi antidemocratic. Nici un stat din lume nu poate permite ca pe teritoriul său să apară asemenea atitudini extremiste”. Exact la o lună după avertismentul lui Virgil Măgureanu, în Piaţa Universităţii se restabilise ”liniştea”. Se ştie cu ce preţ şi ce preţ a plătit imaginea României, pentru cele întîmplate atunci.

Mult după evenimente, Iliescu mai credea în „lovitura de stat legionară” şi în „complot”. În 14 iunie 1990, vorbindu le minerilor, le spunea că „unele elemente au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat drapelul verde”. Dar niciodată legionarii nu au avut vreun drapel verde. Preşedintele României, din pricina bucuriei de a şi vedea din nou alături „clasa muncitoare”, se întorsese în timp cu patru decenii.

Declaraţia directorului SRI din 15 mai 1990, survenea la mai bine de o lună după ce autorităţile trecuseră chiar la fapte, dispunînd expulzarea lui Doru Braia, român stabilit în Germania, care criticase acid regimul Iliescu. Dar, spre deosebire de SRI, care a fost acuzat de ”inflitrarea” Pieţei Universităţii, despre Serviciul de Informaţii Externe, care a fost chiar mai activ pe acest segment, nu s-a spus mai nimic. SIE a fost mai discret, pentru că nici nu putea, legal, să acţioneze pe teritoriul României. Dar n-a fost deloc străin de derularea evenimentelor şi nu s-a lăsat mai prejos decît SRI şi ”Doi şi-un sfert” .

Colonelul SIE Corneliu Grigoraş, pe atunci şeful Serviciului de Filaj din SIE, un personaj „total aservit lui Mihai Caraman (spionul Securităţii care a furat secretele NATO, propulsat de noua putere în fruntea spionajului românesc după 1989 – n.n.), a efectuat protecţie pentru mineri la cele două mineriade, a avut oameni infiltraţi în corturile de la Universitate, tineri de la Serviciul de Filaj (ofiţerii Bogdan, Iorga, Duţescu, doamna Alexa etc. Nu a existat demonstraţie care să nu fie monitorizată de Grigoraş, care avea permanent, personal legătura radio cu cei infiltraţi în rîndul demonstranţilor. Sub ordinul lui Caraman şi Tănăsescu, locţiitorul acestuia, au organizat acţiuni de filaj şi erau pregătiţi chiar înarmaţi, împotriva celor care erau consideraţi duşmani ai ţării: ţărănişti, partide politice. Grigoraş, din dispoziţia lui Caraman, a dat o factură politică primordială serviciului său, nuanţă pe care a menţinut o tot timpul”, afirma despre situaţia din SIE un general rival al lui Grigoraş, care, la fel ca acesta, bătătorea drumurile Cotroceniului prin 1997, în speranţa că va fi numit şef al Serviciului de Informaţii Externe. Grigoraş coordona aceste acţiuni din sediul conspirativ al SIE de pe Strada Dianei din Bucureşti, unde se afla şi centrala tehnică de ascultare a acestui serviciu, ţinînd permanent legătura radio cu oamenii săi, infiltraţi între manifestanţi sau în preajma liderilor partidelor de opoziţie.

Este apoi de notorietate rolul jucat pe parcursul evenimentelor de către Gelu Voican Voiculescu, eminenţă cenuşie a UM 0215, serviciul secret al Ministerului de Interne, aflat la dispoziţia sa. Ofiţerii acestui serviciu au fost cei care au condus echipele de mineri, pe parcursul intervenţiior în forţă, în care s-au devastat sedii de partide şi de ziare, au fost maltrataţi şi apoi arestaţi abuziv lideri ai Pieţei Universităţii. Aveau, bineînţeles, la îndemînă fotografiile şi adresele lor.

Dar toată această poveste sîngeroasă a desfăşurării mineriadei a rămas ”clasată”, graţie Laurei Codruţa Kovesi. Ce înţelegere o fi fost între Ion Iliescu şi Traian Băsescu? Oricare a fost ea, n-a durat; ieri, prin decizia Înaltei Curţi, aceasta s-a crăpat. Acum, în sfîrşit, vinovatul poate plăti – chiar dacă numai pentru morţii ”de glonţ” de atunci, nu şi pentru tot şirul de violenţe, la capătul cărora Ion Iliescu a aruncat România în plin Ev Mediu. Şi la cei 91 de ani ai săi, merită să plătească pentru asta. Măcar ca exemplu, că dreptate se face şi pe pămînt, nu numai în cer. Chiar şi în România.

(Fluierul)