ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 1955, anul intrării României în ONU şi al numărului record de securişti pe cap de locuitor

În 1955, Securitatea a trecut prin transformări ”de nevoie”: în cadrul politicii generale de ”destindere” a relaţiilor intrenaţionale, Moscova a impus statelor din sfera sa de influenţă o politică represivă mai relaxată. Ţările ocupate de Armata Roşie la finele celui de-al doilea război mondial şi în care se instaurase regimul sovieto-comunist aveau să ceară şi să fie primite în Organizaţia Naţiunilor Unite. Între ele, şi Republica Populară Română – în 14 decembrie 1955. Dar pentru aceasta, erau necesare condiţii minimale de respectare a drepturilor omului. Ceva cu care Securitatea Poporului nu se putea obişnui uşor, dar a fost nevoită să o facă. Arestările arbitrare, totura şi chiar simpla bătaie în anchete sau în lagăre şi închisori a fost oprite. Condamnaţii au început să primească hrană mai bună şi chiar drept la pachete şi ”vorbitor”. Cum să mai ”opereze” atunci securiştii, împotriva ”duşmanului de clasă”? Au fost nevoiţi ca, de la mărturiile smulse în birourile de anchetă, să treacă la ceva mai greu: ”strîngerea de informaţii”. Securitatea ca ”intelligence”, cum le place şi azi securiştilor să-şi numească slujba, a apărut de fapt în 1955. Pînă atunci, fusese un simplu abator, care măcelărise destinele unui sfert de milion de oameni.

În mod paradoxal, deşi se limitase reprimarea cu brutalitate a populaţiei României, a crescut, în pragul intrării României în ONU, în mod spectaculos numărul ofiţerilor încadraţi în Securitate. Dacă bugetul primei organigrame din 1948 prevedea un efectiv de 4.641 de posturi, dintre care la 11 februarie 1949 erau ocupate 3.549 (cele mai multe ”vacante” fiind cele de ofiţeri superiori - lipseau din schemă un general-maior, 23 de colonei, 20 de locotenenţi-colonei, 131 de maiori şi 330 de căpitani). Acestea solicitau o oarecare pregătire şi nivel de cultură ”politico-ideologică”, căci pentru a tortura ajugeau patru clase. În 1951, odată cu escaladarea ”luptei de clasă” purtată de comunişti împotriva poporului român, luptă în care Securitatea era definită drept ”tăiş al sabiei”, organigrama DGSP crescuse de aproape cinci ori (la 15.280 de posturi), păstrîndu-se aceleaşi criterii de încadrare: originea muncitorească şi ”ura de clasă”, cum numesc documentele instituţiei din acel timp lipsa de scrupule şi tăria pumnului. Comparativ deci, dintre cei aproximativ 10.000 de securişti încadraţi (restul schemei era încă neocupată), 4.173 fuseseră muncitori, 143 muncitori agricoli, 3.484 ţărani săraci, 508 ţărani mijlocaşi, 853 funcţionari, 131 mici meseriaşi, 107 comercianţi ş.a.m.d. Se păstrase un procent de numai 2 % ”intelectuali”, ca la crearea instituţiei.

Din acest motiv, problema „cadrelor” a dat întotdeauna bătaie de cap diriguitorilor Securităţii: aveau oameni ”devotaţi cauzei”, dar proşti. Necesitatea de a asigura aparatul cu o cantitate corespunzătoare de ”elemente muncitoreşti”, în condiţiile specifice ale activităţii, care reclama totuşi o minimă competenţă în investigaţii informative, într-o confidenţialitate obligatorie, cerea o oarecare inteligenţă, care cam lipsea. Problema a fost suplinită prin număr. Astfel încît, deşi represiunea se relaxase, RPR se pregătea să fie primită în ONU, aparatul Securităţii creşte în 1954-1955 la dimensiuni faraonice, ajungînd la un maximum de 25.468 ”cadre”, dintre care 14.841 ofiţeri, 4.455 subofiţeri şi 6.112 angajaţi civili.

Creşterea era dictată de o schimbare a strategiei, cerută de la Moscova. Securitatea se ”remodela”. De la un grup de bătăuşi, avînd la îndemînă aresturi şi celule de închisoare, cît şi o putere de mici Dumnezei asupra semenilor, securiştii trebuiau, de acum, să strîngă informaţii, despre ce fac, ce discută şi cu cine se întîlnesc mii de foşti deţinuţi politici eliberaţi din temniţe, ca semn al ”destinderii” politicii interne de represiune, care putea să facă din România Populară un candidat credibil în Organizaţia Naţiunilor Unite. A început o acţiune perversă, de recrutare de informatori printre foştii deţinuţi, pe bază de ”material compromiţător” şi sub ameninţarea întoarcerii la închisoare, de unde unii plecaseră fiind deja recrutaţi în timpul detenţiei. Parte din victime se transformau, ca în ”reeducarea de la Piteşti” (experiment din care Securitatea a tras învăţămintele necesare) dacă nu în torţionari, în turnători ai semenilor lor.

Astfel, poliţia politică comunistă s-a ocupat să pregătească lungi liste cu ”cei ce au zis că”, în aceşti ani ai destinderii, sub coordonarea lui Alexandru Nicolski (pe numele său real Boris Grunberg), care alături de consilierii sovietici a pus la punct strategia care, atunci cînd avea să ”se schimbe roata” şi Securitatea să se întoarcă la vechile ei îndeletniciri, ar fi permis ca ”duşmanul” să fie cunoscut şi gata de a fi arestat, pentru activitatea sa ”subversivă”. În 1958-1959, cînd avea să fie dezlănţuit un nou val de teroare fără precedent, depăşind maximele anilor ’50 la nivel de arestări, la scurtă vreme de la retragerea trupelor Armatei Roşii din România (cînd autorităţile de la Bucureşti au vrut să dovedească Moscovei că sînt ”stăpîne pe situaţie”), securiştii erau pregătiţi, cu tot cu ”listele” întocmite de Nicolski, tocmai în perioada în care părea că Securitatea Poporului se îmblînzise. Nu se îmblînzise deloc, pîndea şi număra ”duşmanii”, făcînd o grea tranziţie, de la bîtă la dosar.

Trecerea la noua ”practică” de extindere a ”urmăririi informative”, preferabilă dovezilor strînse în anchete la Securitate (care în perioada premergătoare accederii României la ONU erau mai greu de realizat) a obligat Securitatea la noi strategii, reflectate de documente interne.

Unul dintre acestea este un lung raport din 14 noiembrie 1955, privind ”urmărirea informativ-operativă a elementelor P.N.Ţ., P .N.L. şi P.S.D. (independent, condus de Titel Petrescu – n.n.)”, ai căror fruntaşi abia fuseseră eliberaţi din lagăre şi închisori. În preambul, se spunea că supravegherea lor ”constituie un obiectiv important al muncii organelor de Securitate. Acest fapt este determinat de întreaga activitate trădătoare pe care aceste partide au dus-o în perioada regimului burghezo-moşieresc, precum şi de acţiunile contrarevoluţionare puse la cale după instaurarea regimului nostru democrat popular. Din iniţiativa şi sub conducerea acestor partide şi, în special, a conducerii maniste, s-au creat bandele înarmate de asasini denumite Gărzile Iuliu Maniu, apoi organizaţiile subversive Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Graiul Sîngelui, Haiducii lui Avram Iancu, Sarmisegetuza etc., ce constitulau elementele principale în provocarea războiului civil în ţara noastră. După demascarea P.N.Ţ. ca agentură a serviciului de spionaj al ţărilor imperialiste, fapt ce a determinat dizolvarea sa, ţărăniştii, împreună cu elementele liberale, social-democrate de dreapta, legionarii. chiaburii etc. şi-au continuat activitatea de subminare, de astă dată folosind forme din ce în ce mai conspirative. Prin vigilenţa organelor de Securitate, foarte multe din aceste acţiuni au fost demascate, iar elementele implicate au fost deferite justiţiei”.

Documentul Securităţii susţine că ”activitatea principală a acestor grupuri consta în ţinerea de şedinţe, difuzări de manifeste şi chiar punerea la cale a unor acte de teroare, în care scop şi-au procurat o însemnată cantitate de armament şi muniţii. Această activitate criminală a determinat organele de stat să treacă la măsuri în 1952, în cadrul cărora au fost reţinute şi condamnate majoritatea conducerilor ţărăniste, liberale şi social-democrate de dreapta, care au deţinut funcţii pînă la comitetele organizaţiilor de plasă”.

Fapt care arată anvergura şi caracterul aleatoriu al acelor valuri de arestări, ca şi al represiunii din ultimii ani ai lui Stalin. Dar Securitatea îi arestase şi gata, fără să ştie să profite de avantajul astfel creat: ”această acţiune, însă, în loc să fie folosită de organele de securitate ca un mijloc de întărire a muncii informative, a făcut pe unii tovarăşi care răspundeau de urmărirea elementelor P.N.Ţ., P.N.L. şi P.S.D.I. să-şi slăbească vigilenţa, susţinîndu-se că elementele rămase în libertate, fiind lipsite de conducători, nu vor mai trece la acţiuni. Tocmai asupra acestei atitudini negative conducerea M.A.I., la data de 13 martie 1953 (la opt zile de la moartea lui Stalin – n.n.), a atras atenţia organelor noastre prin Ordinul 2.864, că există material din care rezultă că membrii patidelor naţional-liberal, naţional-ţărănist, cuzist, social-democrat independent duc o muncă activă împotriva măsurilor luate de regimul democrat din R.P.R.”.

Aşa era: moartea lui Stalin crease senzaţia că se va schimba ceva, probabil chiar regimul, socoteau cei mai încrezători din cei rămaşi în libertate şi chiar aflaţi în detenţie. Un val de optimism greu temperat îi cuprinsese în acele zile pe români. De fapt, singurele măsuri vizibile arătau contrariul. Printr-o circulară, Direcţia Generală a Lagărelor şi Închisorilor sistase primirea pachetelor de către deţinuţi, orice ”vorbitoare” şi corespondenţă, izolîndu-i pe aceştia sub o strictă supraveghere – ceea ce se petrecea şi în afara zidurilor de închisoare sau a sîrmei ghimpate a lagărului, unde, după cum se citează din Ordinul 2.864/1953, ”există cazuri cînd naţional-ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii independenţi intră în înţelegere cu legionarii şi chiaburii, crează(sic!) grupe şi organizaţii subversive, lansează în rîndul populaţiei diferite zvonuri alarmiste, subminează opera de transformare socialistă a agriculturii şi difuzează manifeste anti-democratice, chemînd la împotrivire şi teroare asupra lucrătorilor de partid şi a activiştilor regimului democrat popular. Faţă de o astfel de intensificare a activităţii în rîndul elementelor duşmănoase menţionate mai sus, în unele regionale şi secţii raionale ale M.A.I., munca informativ-operativă se găseşte la un nivel scăzut . Evidenţa acestor categorii de elemente duşmănoase este foarte slab organizată, iar supravegherea lor este dusă insuficient, din lipsa unei agenturi calificate şi a insuficienţei muncii dusă pe linia educării şi dezvoltării calitaţilor informative ale acestei agenturi. Din această cauză, activitatea duşmănoasă practică organizată a acestor elemente nu este descoperită şi duşmanii reuşesc, în o serie de cazuri, să-şi ducă nepedepsiţi activitatea criminală”.

Ceea ce îngrijorase serios Securitatea în această perioadă de relaxare era că observase cum ”diferenţele doctrinare” între diferitele partide ”burgheze” dispăruseră şi acum se mai conturau doar două tabere: ”ei”, reacţionarii, şi ”noi”, apărătorii ”democraţiei populare”, adică ai regimului de ocupaţie sovieto-comuniste a României. Securitatea constata că ”duşmanul lucrează”, pe ”linia elaborării unei linii comune de activitate; în mediul rural, ţărăniştii, în strînsă legătură cu liberalii, social-democraţii de dreapta, legionarii şi alte elemente duşmănoase, formează grupuri subversive, care au ca scop sabotarea măsurilor luate de partid şi guvern în problema agricolă (reluarea procesului de colectivizare – n.n.). În acest sens, lansează zvonuri, transmiţînd verbal sau în scris (prin manifeste) păturilor înapoiate ale ţărănimii să nu-şi predea cotele, să nu plătească impozitele, organizează acte de diversiune şi teroare împotriva ţăranilor muncitori, devotaţi regimului nostru şi împotriva activiştilor de partid şi de stat”.

Erau de fapt evenimente izolate, nemulţumiri latente care izbucneau, pe fondul relaxării valurilor de arestări care băgaseră spaima în români. Şi aşteptata intrare a ţării în Organizaţia Naţiunilor Unite era dătătoare de speranţe. Vechile partide politice ”reacţionare” nu avea însă de-a face cu asta. Nu mai exista nicio ”structură organizatorică” a lor, de ani buni. Dar invocarea lor era un bun pretext pentru a intensifica, în schimbul terorii, supravegherea românilor. Mulţi dintre ei, nefăcînd parte bineînţeles din partidul comunist, cvasiinexistent înainte de 23 august 1944, au avut diferite orientări sau simpatii politice. Acum, toate acestea erau în bloc ”subversive” şi trebuiau urmărite – urmărire care, după cum o să vedem, va alimenta cu alte zeci de mii de destine malaxorul temniţelor comuniste în momentele de reluare a terorii, în anii 1958 – 1959. Securitatea nu şi-a schimbat niciodată scopul represiv. Numai mijloacele.

(Fluierul)