![]() Comentarii Adauga Comentariu Editorial Cornel Dinu. SMINTEALA clasei politice înaintea unor alegeri prezidențiale compromise din start![]() Cornel Dinu analizează situația politică înainte de alegerile prezidențiale, acuzând „sminteala” clasei politice, din ce în ce mai departe de poporul care s-a scârbit de ea.
Cel mai bine cred că a caracterizat, într-un singur cuvânt, ce se întâmplă în Republica Capitalistă România (cacofonie acceptată unanim, unii de voie, cei mai mulți de nevoie), parcă la nesfârșit, marele actor și adevărat gânditor Dorel Vișan. Citând din „Evanghelia după Matei”: „Trăim iarăși o adevărată SMINTEALĂ”. Da, adevărată SMINTEALĂ a decidenților aflați vremelnic la putere. Ne-am pierdut iarăși spiritul și logica dreptății. Pentru că exercițiul dreptății este legea supremă a oricărei țări. Drama este că la noi, scrutând ultimii trei sute și ceva de ani, această SMINTEALĂ a celor care s-au transformat mereu în „tagma jefuitorilor” pare mult mai repetată decât la alte popoare. Repet, și accentuez, cu sfidarea și încălcarea premeditată a cutumelor legislative ale țării. A fost, astfel, vânzarea domnitorului Constantin Brâncoveanu în 1714 sub securea turcilor, chiar cu contribuția decisivă a vărului său, prințul Ștefan Cantacuzino, care i-a și urmat la domnia Țării Românești. Și spun cronicile vremii că un „regiment” de ieniceri l-au ridicat de la Palatul Mogoșoaia, chiar un vechi prieten de-al său, capugiul Mustafa-aga, punându-i semnul mazilirii, o năframă de mătase neagră, pe umăr. …Și zece zile, cât au făcut și petrecut în popasuri până la Giurgiu, niciun român, civil sau militar, n-a schițat nici măcar un gest de împotrivire întru apărarea Brâncoveanului… care domnise peste 25 de ani, cu (multe) bune și cu (puține) rele pentru „bobor”… Este exclusă orice similitudine cu vremuri mult mai apropiate… Au urmat o sută și ceva de ani de distrugere a moralei creștine românești prin domniile fanariote (1716 – 1821). Atunci am primit transfuziile comportamentale de „hatâr”, „peșcheș” și „bacșiș”. O pelagră decimatoare existență și acum în năravurile neamului nostru. Apoi, la 1858, a venit, după păcile de la Adrianopol (1829) și Paris (1856), ce au pecetluit războaiele ruso-turce în principal, încercarea de măsluire a voturilor de către caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, dușmanul unirii din 1859 a Principatelor Române. …Ticăloșie anulată de intervenția lui Napoleon al III-lea, a reginei Victoria și a regilor Prusiei, Rusiei și Sardiniei. Parcă e situația de azi! Abuziv nefast, dacă ne gândim la posibila intervenție, cerută de la București, desigur, a Comisiei Europene cu a sa președintă, frau Ursula von der Leyen. La cât de norocoși suntem, repede, repejor, în ianuarie 1862 a fost alungat, printr-o lovitură de palat, domnitorul unirii, Alexandru Ioan Cuza. A urmat o dictatură benefică a primului nostru rege, impus de un compromis la marilor puteri europene, prințul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen devenit Carol I al României la 10 mai 1881. Perioadă de înflorire prin modernizarea țării și schimbarea capitalului austriac cu cel prusac. Iarăși pare ca astăzi cu multinaționalele! Blestem sau binefacere?! Forțându-ne puțin imaginația, vedem că și acesta și-a încheiat domnia tot printr-un act de trădare. Consiliul de Coroană întrunit pe 21 iulie 1914 la Castelul Peleș, la inițiativa regelui Carol I, în opoziție totală cu susținerea de către domnitor a ideii intrării imediate în război alături de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria, vremelnic și Italia), a votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității. Votul Consiliului de Coroană din iulie 1914 a însemnat desprinderea României de alianța cu Puterile Centrale și a pus bazele intrării în război alături de Antantă (Franța, anglia, Rusia, ulterior SUA și Italia), care avea să se producă în 1916. Opțiunea Consiliului a marcat sănătatea lui Carol I, care avea să se stingă din viață la puțin timp, pe 27 septembrie 1914, cum spune românul, „de inimă rea”…. Editorial Cornel Dinu. Carol al II-lea și-a detronat propriul fiu… Zbuciumată a fost, în cea mai mare parte a sa, existența strănepotului său, regele Carol al II-lea. Care și-a detronat propriul fiu, adolescentul rege Mihai, le revenirea în țară, în 1930, după ce renunțase oficial la dreptul său de moștenitor al tronului în 5 decembrie 1925 ca să-și trăiască iubirea cu Elena Lupescu în străinătățuri. Regele „în funcție”, Ferdinand I, l-a dezmoștenit cu inima grea, ceea ce i-a și grăbit sfârșitul (20 iulie 1927), și i-a acordat dreptul de moștenitor nepotului Mihăiță. Cel mai reușit dintre Hohenzollerni, se spune, dar fără noroc, Carol al II-lea a anulat Constituția din 1923 în 1938, a desființat partidele politice și a introdus dictatura regală cu partidul său, unic la putere, Frontul Renașterii Naționale. Un „dictator” cult, capricios, afemeiat, cu o camarilă cam ca aceea a partidelor de azi în jurul său. Și, bine-nțeles, alături de „Duduia” Elena Lupescu (Elena pare nume predestinat „primului pat al țării…), cu care îl păcălise pe Iuliu Maniu la întoarcerea din 1930 că nu a va aduce părtașă la jafuri și pe ea în țară… Dar să mergem mai departe, să mai depănăm istorie… înțelegând, sper, mai bine instabilitatea comportamentală politică, guvernamentală și parlamentară, ce ne macină azi viețile. A urmat, la 4 septembrie 1940, instalarea ca prim-ministru și apoi auto-proclamarea ca Șef al Statului a „salvatorului” general, ulterior mareșal Ion Antonescu. După dictatele germano-ruse în care România pierduse teritorii de neprețuit, Basarabia, nordul Bucovinei, aproape jumătate (43.492 km²) din Transilvania, care fuseseră obținute după Conferința de pace de la Paris, din 1920, după Primul Război Mondial. Dă și „Mareșalul” o jumătate de lovitură de stat, aruncând la groapa de gunoi a istoriei colaborarea cu mișcarea legionară, după rebeliune acesteia din 21-23 ianuarie 1941. Și la 23 august 1944, regele Mihai, tratat cu mare respect, dar lăsat la o parte în deciziile de importanță majoră pentru țară de Ion Antonescu, considerându-l prea tânăr și neexperimentat, dă și el o lovitură clară de stat, arestându-l pe „Mareșal” și pe principalul său colaborator, prim-ministrul Mihai „Ică” Antonescu (niciun fel de raport de rudenie între cei doi, doar coincidența de viziuni și gânduri). Acțiunea regelui Mihai era forțată de tăvălugul imensei Armate Roșii a Rusiei sovietice, ajuns pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina. Și s-a întâmplat tocmai când lui Ion Antonescu i se comunicase de la Stockholm că Stalin îi aprobase condiții de pace favorabile. Cei doi Antonești au fost preluați pe 31 august de ruși (intrați pe tancuri în București pe 30 august), duși în URSS și întemnițați în închisoarea Liubianka din Moscova. Peste doi ani, în 1946, „marele prieten de la Răsărit” ni i-a trimis să-i judecăm, să-i condamnăm cu mânie proletară ca criminali de război și să-i omorâm noi. Ordin executat la 1 iunie 1946, la închisoarea Jilava. L A urmat martirajul neamului românesc în închisorile de pierzanie ordonate de cominterniștii sovietici, care au durat din 1947 până în 1966. În 1965 fiind ales secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, care a reușit relativ repede să se rupă de comanda Uniunii Sovietice. Dar și el ales în funcție cu 3-2 la voturi, decisiv fiind votul luminatului om politic Ion Gheorghe Maurer, care mi s-a confesat în decembrie 1989, în timpul loviturii de stat „drapată” în „revoluție”, că l-a considerat pe Ceaușescu, atunci, în 1965, patriot adevărat. Ceea ce, orice s-ar spune, a și fost! Și se știe cum a fost și el eliminat, fizic, barbar, printr-un simulacru de proces, condamnat și executat greu de privit, în sfânta zi a Crăciunului din 1989. În urma unei alte lovituri de stat clară, prin trădarea unor apropiați cu funcții mari în regimul respectiv. Se știe, se știu… Încă o jonglerie nefastă a instituțiilor statului, prezidențiale, guvernamentale, parlamentare, justițiare… Curtea Constituțională… s-a petrecut în iulie-august 2012. Când după câteva decizii controversate de suspendare, dar și „perpetuare” a președintelui-jucător cu viețile noastre Traian Băsescu în funcția suptemă a statului, rezultatele referendumului de demitere a marinarului buclucaș a fost invalidat. Prin decizia Curții Constituționale, cu 6-3 voturi, pe 21 august 2012. Sub pretextul că referendumul nu a întrunit cvorumul necesar. Deci, să credem că a noastră preacinstită, independentă și foarte constituțională Curte Constituțională are un precedent destul de apropiat ca timp de antrenare în a lua decizii ilegale și sfidătoare ca în decembrie anul trecut și acum, în anul de dizgrație 2025. Așa să ne ferească Dumnezeu! Ai luat o decizie, măi judecătorule, justific-o! Dar nu cu povești aiuritoare pe TikTok, țocpoc, online pe linia București – Moscova – Beijing – Phenian – Hanoi – Havana… Am făcut acest periplu al istoriei naționale pentru că nu numai eu am impresia că, într-adevăr, avem, la nivelul decidenților politici, multe porniri de SMINTEALĂ. Și din instabilitatea emoțională și nenoroc al așezării la incidența vânturilor istorice ale lumii. Ocrotește-ne, Doamne care ești atât de puternic, măcar de acum înainte! Tare „reușiți” am fost în stabilitatea instabilă statală, bată-ne norocul și acum! Căci tot ce a fost „înainte” înseamnă ceea ce ni se va întâmpla în turbulenta SMINTEALĂ politică pe care o trăim. Considerând, în afară de câte se spun, se speculează sau se inoculează bietului „bobor” spectator, niciodată jucător precum Popeye Băsescu, că nu s-au oferit opiniei noastre publice, adică „boborului”, a cărui voință definește orice democrație dacă este respectată, dovezi justificatoare pentru decizia Curții Constituționale de a anula turul 2 al alegerilor prezidențiale, ceea ce se-ntâmplă rar în țările cu adevărat democratice. La fel cu interzicerea unor persoane în cursa prezidențială acum. Oricare ar fi acestea. Nu contează numele, orientarea, culoarea politică. Principiul contează. Ai luat o decizie, măi judecătorule, justific-o! Dar nu cu povești aiuritoare pe TikTok, țocpoc, online pe linia București – Moscova – Beijing – Phenian – Hanoi – Havana… Că aveau de gând să… că ar fi fost ajutați de… că s-ar fi dedat la… Dacă și cu Parcă se plimbau în barcă, dacă Dacă nu era, Parcă parcă se-neca… Dovezi palpabile, nu păreri și presupuneri! Să fie clar: nu am vreun favorit la alegeri! Și n-am votat pe nimeni, pentru că una spun și alta fac când se văd „la butoanele” țării, după 2014. Atunci pe Klaus Iohannis, am crezut că e neamț, dar s-a dovedit fanariot… Greșeala mea… Cert este că acum sufragiile pe care Călin Georgescu le-ar fi strâns dacă nu era „executat”, se datorează lehamitei, scârbei pe care masa votantă o are față de ce au făcut… de fapt n-au făcut în favoarea „boborului”, mecanismul democrației, partidele politice. Iar felul în care ți-a prezentat Călin Georgescu viziunile de măsuri ce par binefăcătoare pentru țară și „bobor” mi se par cu adevărat firești, normale. Anormale mi se par categorisirile de suveraniști, chipurile pro-ruși și globaliști, chipurile pro-europeni. Când România este „în” și „pentru” Europa încă din timpuri imemoriale. La fel cum grobiene mi se par campaniile de presă de la cer la pământ a vastelor mijloace de informare/dezinformare și influențare a bietului „bobor” dezorientat. Îndreptățind intuiția că bagi banul și tonomatul scrisului te servește. Tare degradant. Obscen chiar…
Linkul direct catre PetitieCitiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:
|
|
|
Comentarii:
Adauga Comentariu