15:44
Comentarii Adauga Comentariu

DEVIANȚII Partea I “Zi ca ei și fă ca tine!"

În diminețile însorite de august, sunt pline dormitoarele lumii de mici gângănii buimăcite care, surprinse de lumină, se-adăpostesc prin crăpăturile podelelor. Ele coboară-apoi în pivnițele lumii și, de-acolo, în măruntaiele pământului unde li se și pierde urma. Fojgăiala lor, spun unii, se-aude uneori în miez de noapte.

Țineți-vă respirația, lipiți-vă urechea de-o gură de canal. Veți auzi un șopot: “Jos Gregor Samsa! Huo.” Între timp, Iisus Hristos stă-n mormânt degeaba. Lumea a găsit alți vinovați.

.

Introducere

Așa cum peste tot există o cultură a sănătății, există și o cultură a morții. Avem și noi, românii, câte una din fiecare. Dacă prima e, pretutindeni, în curs de stagnare, a doua e, tot pretutindeni, în plină prefacere.

Impresia mea este că am fost cu toții înscriși la cursuri intensive de reeducare culturală într-ale morții. Sunt conștientă că această frază – scrisă în introducere și fără niciun alt avertisment – este ininteligibilă celor mai mulți cititori.

Încerc să explic în următoarele două texte de ce cred asta și de ce mi se pare important să înțelegem că această reeducare culturală la care suntem supuși nu face parte dintr-un mecanism esențial de modernizare socio-politică sau instituțională a morții. Ea este, mai degrabă rezultatul apariției unui element socio-politic nou care nu are de-a face în mod direct cu profesionalizarea morții, ci cu obținerea unor efecte strict retorice extrem de stringente. Într-o lume cu un simț eratic al sacrului, doar proximitatea acestui lucru extra-ordinar (care este moartea) mai poate întreține și răspândi eficient asemenea efecte.

Reamintesc cititorilor că, prin textele pe care le public pe această platformă la răstimp de 4-5 săptămâni, mi-am propus să ofer – atât cât îmi permit cunoștințele și buna-credință - un orizont adecvat înțelegerii evenimentelor morții. Îmi doresc ca, în ochiul vigilent al celor care au binevoit să urmărească articolele precedente, raționamentul să se desfășoare cât mai igienic, cu argumente cât mai legitime.

Decât să repetăm cu toții ad nauseam aceleași lucruri – cât de puțin înțelegem din noi ca popor, cât de nefericiți suntem, cât de puțin ne potrivim cu instituțiile noastre și ele cu noi, cât de mult rău ne face Statul, câtă furie sau noblețe civică s-a dus pe apa sâmbetei, câte veri și câte ierni am pierdut prin piețe protestând, câți bani (la ultima rectificare bugetară Educația și Cercetarea pierd, vai, în favoarea SRI-ului) și câte vieți ca ale Alexandrei pierdem săptămânal – găsesc că nu e chiar inutil să schimbăm astăzi unghiul și să parcurgem împreună un pic de teorie îmbâcsită (1) . Nu e exclus ca la capătul acestor lungi pagini să ne trezim dezamăgiți de atâta risipă de precizie și imaginație științifică. Autorii care îmi vor sprijini argumentele nu s-au zgârcit nici la una, nici la cealaltă. Și totuși, să nu punem răul înainte; poate că textului de față i se vor găsi întrebunițări.

Problemele pe care le expun mai jos nu sunt, așadar, rezervate cercurilor de specialiști. Mă tem că dacă nu ne străduim cu toții să înțelegem niște lucruri esențiale despre felul în care e administrată azi moartea (social, politic, existențial), ne-o vor administra alții după bunul lor plac.

Trăim, într-adevăr, într-o lume nouă. În această lume nouă, domnesc pretențiile și pretextele. A devenit astfel aproape imposibil să despărțim lucrurile esențiale de cele neesențiale.

Dacă n-ai simțul esențialului nu-l vei avea nici pe cel al erorii. Să nu știi unde exact s-a greșit (și dacă s-a greșit) în chestiuni de viață și de moarte nu e ceva surprinzător; iar faptul că nu e ceva surprinzător este cu adevărat esențial. Mai ține cineva cont de asta? Nu prea. Într-o lume care ține morțiș să rezolve absolut toate problemele pe care nu le înțelege, desigur că accentele cad altfel: esențial ți se pare să pui capăt erorilor, nu să înveți din ele.

Expunerea contextului recent. Statul, Elena, Vintilă și Girafa

Încă din noiembrie 2015, semnificația morții în România s-a schimbat definitiv pentru absolut toți românii. Astăzi, la mai bine de un an de când judecătorii au reunit toate dosarele legate de incendiul din Colectiv într-unul singur (2) se poate spune fără ezitare că nimeni nu mai vede dincolo de ceea ce se impune vederii imediate: anume că moartea, în România, e inseparabilă de corupție. Că nimeni, în aceste condiții, nu se mai simte dator cu o moarte (fiindcă nimic din așezarea socială, spirituală, existențială sau culturală a lumii nu îndreptățește sau precipită o asemenea datorie), nu este la fel de evident.

Știm ce este moartea și ce-i de făcut în privința ei nu pentru că ne-am strădui să-i cuprindem cu mintea gravitatea, ci pentru că la noi în țară există consens de profunzime asupra unui lucru care pare să fie esențial: românii mor întotdeauna prea devreme. Dincolo de această evidență (că moartea delimitează granițele morale și politice ale vieții) nu poate trece nimeni. Cultura recentă a morții s-a consolidat în jurul unui slogan: “Corupția ucide!” Cine tace (sau cine se face că nu vede) e complice al statului și al ucigașilor!

Vorbim zi și noapte, fără să obosim, despre morți evitabile, despre biete victime nevinovate ale unor împrejurări ticăloase, vorbim de disfuncții instituționale, de impardonabile erori profesionale și de psihopați netratați sau nesancționați. Nu ne simțim datori cu o moarte, citârâți în moarte. Acesta e nucleul dur al culturii morții în România.

Cum se descurcă, așadar, grupul sau individul cu moartea, cu suferința, cu răul, cu minciuna, cu angoasa, cu ura, cu nebunia proprie sau a celorlalți? Prin soluții avizate de stat? Sau de vreun ONG? Prin demisii? Prin revoluții?

Când oamenii consimt să se încredințeze unor reglaje instituționale înseamnă că nu se mai simt responsabili nici de viața lor, nici de moartea lor. Statul, fie el bun sau prost, nu ne poate crește decât prost.

Nimeni nu e atât de nebun încât să creadă că e cu putință să trăiască și să moară exact cum îl taie capul, dar nici atât de nesăbuit încât să-și lase cu bună-știință viața și moartea în seama mașinăriilor instituționale. Și totuși, nu e sigur că românii de azi își mai pot gândi moartea și altfel decât ca eroare impardonabilă a unei mașinării infernale.

Deși profesorul Vintilă Mihăilescu e singurul care a strâns într-un cutremurător document (3) experiența de pacient al spitalelor din România, prin saloanele acelea am trecut cu toții. Pare că știm cu toții “care este situația”, ce și cum “se face” odată ajunși acolo. Am scris cu toții, în minte sau la telefon, pentru cei de-acasă, ego-analize ale spitalelor. Ne-am lovit cu toții de opacitatea instituțiilor, am mulțumit cu toții, înlăcrimați, unor figuri mărinimoase (asistente, infirmiere, chirurgi renumiți), am consultat cu toții bursa șpăgilor, am cerșit cu toții generaliștilor bilete de trimitere, ne-au tremurat genunchii pe holuri în așteptarea unor analize, l-am dat jos pe Ponta în iarna lui 2015 și am înjurat cu patimă monștrii din Caracal. Pare evident că, afară de recenta majorare a cuantumului ajutorului de deces (Legea nr. 47/2019), românii nu par totuși încântați de amestecul Statului în moartea lor. Numai că una e ce pare că vrem și alta e ce vrem în realitate…

Vestea bună ar fi că nici viața și nici moartea nu sunt alcătuite exclusiv din decizii juridice, acțiuni guvernamentale, prescripții ONG-iste și tromboane mediatice. Există viață înainte și după biopolitica lui Foucault (4) , iar lumea moare oricum, cu sau fără tanatopolitică. Nimeni nu-și permite să desconsidere importanța primei guri de oxigen și a celei din urmă…

Vestea proastă e totuși că spațiul de manevră simbolică, politică, socială, religioasă și culturală în fața morții a devenit într-adevăr din ce în ce mai restrâns peste tot în lume.

În ce ne privește pe noi, românii, când la fiecare dramă se invocă un scurtcircuit politic, tehnic sau patologic (1. responsabilitatea statului – “corupția ucide!”, 2. responsabilitatea profilactică a cetățeanului – “nu și-a făcut screening-ul ăla gratuit!” sau 3. iresponsabilitatea colectivă și pesimistă – “suntem blestemați!”) ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva facem cu toții tanatopolitică fără s-o știm. Nu cumva gura noastră vorbește prea ușor fără noi și ne îndepărtăm, încet, de la esențial?

Sâmbăta trecută, după cazul Caracal, femeia care mă ajută la curățenie a făcut și ea vreo 5 ore neîntrerupte de tanatopolitică, la telefon, pe speaker, cu prietenele ei din Mogoșoaia. Sub raportul convingerilor, nu exista deosebire între ce vorbeau ele-ntre ele și influencerii de pe Facebook. Toți, fără excepție, i-au înjurat pe Arafat, Iohannis, Cioacă, bărbați în general, profesorii din România care întrețin cercul vicios al meditațiilor, toți și-au amintit de Elodia (??), au pledat pro sau contra pedeapsei cu moartea și și-au povestit unii altora scene de hărțuire sexuală. Toți și-au promis unii altora că pe 10 august vor ieși în stradă până când se va lăsa cu demisii. Pe la orele 14, în plin weekend, Elena și prietenele ei înregistraseră falimentul politico-instituțional al statului român.

Mobilizarea generală și ridicarea în văzduh

Puterea rațiunii slăbește atunci când se invocă o cauză extra-ordinar de bună. Suntem de acord cu toții că salvarea de la moarte este un lucru extra-ordinar de bun.

Dacă, în fața morții, puterea rațiunii slăbește, puterea revoltei, dimpotrivă, crește. Într-o țară ca a noastră, cu valori fie ghetoizate, fie diluate, apariția spontană a unui consens național în marginea unei probleme sociale (o moarte violentă, un incendiu etc.) este întâmpinată, cum e de înțeles, cu rumoare aproape mistică. Apare de îndată și iluzia unei stabilități (fiindcă asta e treaba consensului – să stabilizeze sistemul social). Suntem, în sfârșit, cu toții ancorați într-o comunitate cu voință unică! Bătrâna, nemuritoarea “volonté générale!

Consensul spontan a avut și va avea un mare prestigiu simbolic, iar retorica sa ne-moderată nu trece niciodată drept pătimașă ori excesivă, ci doar legitim-constrângătoare. Democrația nu se poate lipsi de așa ceva (în măsura în care e și amenințată de acest ceva). Consensul revoltat își croiește extrem de ușor drum prin angoasanta noastră derivă cotidiană… Lumea și Facebook-ul se trezesc la viață.

Conștiința morții devine, atunci – și nu e deloc normal să fie așa – unul și același lucru cu conștiința civică. Singura reacție acceptabilă (care nu te recomandă drept monstru) devine cea de mobilizarea generală (5) ! Cine nu și-o asumă, o simulează după puteri, căci linșajul pe social media, e o pedeapsă cruntă atâta vreme cât Facebook și Twitter sunt azi responsabile cu ceea ce Robert Putnam numea acum un deceniu “capital social” (6) , iar eu aș numi azi, mai în glumă mai în serios, “capital de bulă”. Nimeni, așadar, nu vrea să ardă de viu în iadul hashtag-urilor! Așa că toți încep să propovăduiască salvarea.

În cultura revendicării, se știe de pe vremea lui Marx, protestatarii serioși au nu doar dreptul ci și datoria de a-i îndepărta atât pe vinovații direcți, cât și pe cei nemobilizabili, adică cei care nu au o chemare clară și precisă pentru revoltă (vă reamintesc sintagma “dușmanii poporului”, adică cei care distrag cu bună știință atenția de la crime strigătoare la cer).

La cazul Caracal (vorbesc de el doar pentru că e recent) oportuniștii au reacționat infinit mai repede decât serviciul 112. L-au acaparat pe dată, într-un amestec inextricabil de lăcomie și disperare. Le-a ieșit de minune, pentru că atât lăcomia cât și disperarea erau autentice. În 24 de ore aveam și eu Messenger-ul burdușit de mesaje presupuse să mă flateze: “Spune ceva! Vrem părerea ta” Pe wall-ul unui influencer citesc: “oricine tace zilele astea sau se uita in alta parte e complice.” Nereacționând, așadar, m-am trezit criminală, dușmancă a poporului. Și divă ciufută pe deasupra (“Cum adică nu spui nimic? Cine te crezi?”)

Dramele concrete, prin supra-expunere, se ficționalizează. Ficționalizându-se, capătă un caracter paradoxal-estetic. Aproape toate identificările ulterioare ale unor “markeri ai realității” pe care le conține această dramă (de altfel cât se poate de reală), vor sfârși prin a fi cu desăvârșire false. De o falsitate răsunătoare și absolut irezistibilă. Ele iau astfel calea sinistră a marilor idei care, prin decolaj, prin desprindere de realitate, ajung să tulbure o lume întreagă. Generații întregi vor privi, cu pasiune, în sus spre ele și le vor aborda cu toată temeinicia de care mințile lor cele mai vrednice sunt în stare. Libertate, Virtute, Adevăr, Iubire, Nădejde, Puritate, Rău absolut, Monstru, Teroare, Victimă, Crimă și Ură – abordate “temeinic” (7) , antrenează toate același simț al misiunii – cu un mai mult sau mai puțin mărturisit element de coerciție – de la care doar lașii s-ar putea eschiva. În schema aceea perfectă, toți căldiceii vor trece la echipa ticăloșilor sau a alienaților primejdioși. Niciun suflet de om nu va cădea în afara schemei salvatoare.

După un scandal de corupție cu urmări sângeroase, nimic nu mai are conținut real. Lumea e abandonată, pustie. Oamenii, atârnați de idei ca de niște baloane cu heliu, plutesc toți în văzduhul încrâncenat.

Ce probleme voi aborda și mai ales cum. Patru vini pe care le port

Încep, așadar, o discuție “dușmănoasă” despre trăsăturile de bază ale culturii autohtone a morții. Numai că nu putem vorbi temeinic despre sistemul românesc al morții până nu vom fi înțeles că el se articulează pe o societate cu caracter anomic care are niște trăsături distincte.

Cred că e clar pentru toată lumea că sistemele morții nu se articulează în vid. În urmă cu câțiva ani, tanatologul Tony Walter publica un articol de mare impact în British Journal of Sociology în care spunea că “in social science research the national context in which deathways operate is everywhere, and yet nowhere; implicitly assumed, yet rarely analysed” (sublinierea îmi aparține).

Articolul – care se numea “Why Different Countries Manage Death Differently?” (8) – trecea oarecum critic în revistă contextele teoretice în care sunt analizate astăzi normele morții și raportării la moarte în diverse spații culturale. Cititorul afla cu ocazia respectivă că modelele dominante de moarte sunt influențate de cultura spațiului respectiv și de aranjamentele instituționale specifice acestuia, precum și de parcursul istoric al instituțiilor implicate. Cum anume se modifică, la rândul lor, acești factori într-o societate globalizată și cum, mai apoi, ajung să se repercuteze asupra sistemelor locale ale morții, nu-i ușor, totuși, de aflat. Tony Walter se folosea, spre finalul articolului, teza glocalismului în varianta sa clasică (pusă în mișcare de Roland Robertson (9) , dar anticipată deja de Athony Giddens în teoria structurării (10) ). În fine, utilizând varianta conceptuală a lui Robertson, Walter ajunge la o concluzie rezonabilă: în moarte lucrurile nu stau altfel decât în viață – forțe globale întâlnesc variabile locale pe criterii despre care sociologii (fie ei ai morții sau ai vieții) nu ne spun de două ori același lucru. Consens, în această privință, nu există.

Mie mi se pare, însă, că legătura infernală pe care noi, românii, o avem de patru ani încheiați cu moartea este de natură să adâncească starea anomică a societății în loc s-o reducă așa cum ar fi normal să se întâmple atunci când o societate e conștientă de o hibă a sa. Confuzia crește și pentru că există condiționări globale de circumscriere tanatopolitică ce afectează percepția colectivă a evenimentelor negative în general.

E clar din ce am expus deja că științele și instituțiile morții nu sunt aceleași pentru toți. Se înțelege că nici efectele lor simbolice, retorice, politice, practice etc. nu vor fi aceleași. Am văzut zilele astea români pe Facebook care se rugau fierbinte să aibă o țară “ca afară”, unde statul nu-și bate joc de copii condamnându-i la moarte (!!)

Credibilitatea morală a instituțiilor occidentale pare să fie într-adevăr uriașă printre revoltații autohtoni. Nu mă miră deloc. Nu discut acum în ce măsură această credibilitate e îndreptățită fiindcă n-aș avea răspunsuri avuabile și m-aș vedea obligată să reamintesc profețiile cinice ale lui Schumpeter despre eșecul instituțional corporatist (11) , dezamăgind puținii cititori care s-au înhămat, într-un august fierbinte, la lectura unui text atât de lung.

Așa că le spun doar că textul acesta este despre anomie, devianță, corupție și moarte. Și că e împărțit în două. Abia în partea a doua voi încerca să arăt – fără pic de satisfacție – cum politicile universaliste (sau ecumenice…) creează doar un consens de suprafață, extrem de instabil care, în loc să pună capăt confuziei în jurul evenimentelor morții, o sporește.

A vedea în moarte o eroare sistemică e ceva specific culturii globale recente a morții. A nu putea separa moartea de corupție ține de cultura autohtonă recentă a morții. Care alimentează cultura protestului, cultura indignării și o impostură civică atât de solidă, că impostorii înșiși ajung să se păcălească singuri.

Textul acesta s-a scris neobișnuit greu fiindcă am ținut la patru lucruri. Toate patru intră în contradicție flagrantă atât cu “interesul jurnalistic” al oricărui autor care scrie pe o platformă online și își dorește, normal, să fie citit, cât și cu idealurile științifice de la care sunt presupusă să nu fac rabat.

Iată cele patru lucruri la care vă spuneam că am ținut: 1. am ținut să nu simplific din dorința de a obține o perspectivă de ansamblu care să impresioneze cititorii; 2. am ținut să nu suprainterpretez detalii recente din dorința de a atrage cu orice preț atenția publicului de eveniment; 3. am ținut să nu aplic, roboțește, canoane metodologice la modă din dorința de a fi pe placul celor care stăpânesc limbajul științelor sociale și ar putea citi ceea ce scriu; și, în fine, 4. am ținut să nu dramatizez din dorința de a întreține două din cele mai dificil de demontat cazuri de impostură publică recentă: cultura indignării (morale) și falsa cultură a pesimismului întreținută cu grijă interesată de absolut toți. Deși, dacă stai să te gândești, până una-alta, simulantul neprins, pesimist cinstit!…

Rezultatul e cum e: un prim text involuntar-antipatic (evident că nu mi-am propus să nedumeresc sau să indispun neapărat publicul acestei platforme…); un text lipsit cu totul de inflexiuni mistice și, ceea ce nu-s deloc convinsă că mi se va ierta, un text cu totul lipsit de simțul revoltei.

Așadar, mea culpa.

În câteva decenii s-a schimbat ceva în modul nostru de a ne raporta la propriile probleme. O primă reluare a pretenției

Cine să mai citească azi sute și mii de pagini prolixe scrise de autori depășiți ca Talcott Parsons, Georg Simmel, Robert E. Park, Joseph Schumpeter, Jacob Talmon sau Elias Canetti?

Și totuși, toți cei interesați de teoretizarea comportamentelor colective care au apucat să-și scrie operele până pe la jumătatea secolului XX, au arătat, fiecare în felul său, pericolul ca uriașa mașinărie a opiniei publice, împreună cu condeiele vremii, să întrețină ostilitate socială în numele unei idei fundamental bune. Lucrul aceasta se întâmplă mereu pe un fundal de isterie, inconștiență masivă și revoltă genuină. Cine să mai țină cont azi de o idee care pare – doar pare! – a fi la îndemâna oricărui om cu capul pe umeri, anume că “the moral economy of a human society never has perfectly balanced books” (12) . Că, altfel spus, e realmente imposibil să tranșezi și apoi să rezolvi la nivel colectiv o dramă concretă.

Nu doar rezolvarea e imposibilă, dar și compasiunea în masă e imposibilă. Aceasta din urmă, cu cât e mai contagioasă, cu atât e mai ineficientă. Când am scris asta într-un text anterior, am fost acuzată de aroganță. Ceea ce părea a fi o găselniță cinică izvorâtă – cum mă acuza cineva – “dintr-un exces de cerebralitate”, avea de fapt în spate niște argumente a căror rezonabilitate sper, cu îngăduința dvs., să o arăt chiar în paginile de mai jos.

Discutam aseară cu niște apropiați următoarea idee: pare că mecanismul de apărare ținut de moderni la mare preț a fost mereu – ați ghicit – raționalizarea. Nevoia reală, dar și aviditatea oamenilor de a-și explica – atât la nivel individual cât și colectiv – ceea ce simt, făcea ca orice impuls să fie numaidecât transformat într-o ticluială intelectuală, poate chiar într-un construct durabil și “propovăduibil”.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Continuați să citiți...

(Hotnews)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Progresiştii marxişti şi neomarxişti sunt marii ideologi pro-pedofilie. Azi, Simone de Beauvoir, țiitoarea lui Sartre: susținătoarea pedofiliei care a pus bazele ideologiei de gen

Paranoia Progresistă continuă. Clip publicitar interzis în Marea Britanie, pentru că în el o mamă îşi îngrijeşte bebeluşul "Îngrijirea copiilor a fost un rol care a fost asociat stereotip cu femeile” spune ASA în hotărârea sa de a interzice clipul.

Lev Kaczynski, peședintele partidului polonez de guvernământ cere măsuri împotriva marșurilor homosexualilor: "Acest teatru ambulant" al marşurilor homosexualilor de pe străzile noastre trebuie "demascat şi înlăturat"

Ramnificațiile rețelei pedofilului Epstein merg până la vîrfurile Partidului Democrat și până în interiorul Familiei Regale Britranice

Bancul zilei: Plăcerile lui badea Gheo

Bloomberg: De ce a eșuat superarma cu propulsie nucleară a lui Vladimir Putin

Argentinienii își retrag "în masă" banii de la bănci, spune președintele Bolsonaro

A murit Mariana Zaharescu, una dintre cele mai cunoscute voci ale Teleenciclopediei

Siria: Forțele regimului sirian au pătruns într-un oraș-cheie din provincia Idleb

SUA. Sistemul de Sănătate. De ce unii medici diagnostichează în mod intenționat greșit pacienții

Mișcarea 5 Stele consideră că Matteo Salvini nu mai este un "partener credibil"

Consiliul de Stat din China cere integrarea Shenzhen cu Hong Kong și Macao

Corey Feldman povestește în direct la CBS News despre Rețeaua De Pedofilie de la Hollywood care abuzează copii. El însuși a fost abuzat de mai multe ori la Holywwod, când era copil.

Cântăreața de muzică populară Anamaria Pop a murit într-un accident de mașină

EFEMERIDE ASTRONOMICE - 19 august

În timp ce milioane de români nu au un loc de muncă, Creşte numărul de migranți asiatici angajaţi în România. România a adus 11.000 de străini din state non-UE în prima jumătate a lui 2019, mai mulţi decât în tot anul 2018

Washington Post: Rapide, discrete și greu de oprit: testele cu rachete ale Coreii de Nord își sporesc gradul de periculozitate

Utile: Platforma care ar putea lua locul Netflix va fi lansată curând; Soluții ca să dormi bine în nopțile călduroase de vară; Durerea de cap provocată de caniculă: cum scapi de ea și când e cazul să mergi la medic

Business report: Ultimele detalii despre inițiativa de impozitare a pensiilor; Averea la nivel mondial, la cote uriașe. Câți bani generează pe minut o dinastie de miliardari; Cât și cum este integrată România cu Zona Euro

MOSTENIREA nestiuta a lui Ceausescu! America e SOCATA de ce a descoperit in Romania
ULTIMA ORA: Dusmanii tarii vor sa ascunda adevarul

Trump continuă să se opună unei colaborări între Statele Unite și Huawei

HOROSCOP 19 august 2019: O zi de luni norocoasă, dinamică și ofertantă pentru zodiile de Foc

Donald Trump reafirmă faptul că Mike Pence va candida din nou alături de el în 2020

Spania propune navei Open Arms să debarce imigranții în cel mai apropiat port spaniol

Președintele Donald Trump susține că Statele Unite au discuții ''foarte bune'' cu talibanii

Huawei, împinsă în afara pieței din SUA. Donald Trump continuă să se opună unei colaborări, din "motive de securitate națională"

Relații bilaterale între România și Statele Unite ale Americii (documentar)

Casa Albă respinge riscurile de recesiune, chiar dacă există turbulențe pe piețele financiare

SĂRBĂTORI RELIGIOASE - 19 august

Spania oferă portul Algeciras pentru debarcarea imigranților de pe nava Open Arms, la bordul căreia a urcat actorul Richard Gere

Daniil Medvedev a câștigat turneul de la Cincinnati - Va urca pe locul 5 în clasamentul ATP

Atacul din spitalul Săpoca, Băzău. Agresorul, internat din nou la Psihiatrie, pentru a se stabili dacă are discernământ

Comisarul ONU pentru refugiați cere suplimentarea ajutorului umanitar în Venezuela

CITATUL ZILEI

Spania oferă portul Algeciras pentru debarcarea imigranților de la bordul navei Open Arms

1,7 milioane de manifestanți în Hong Kong, potrivit organizatorilor

Spania oferă portul Algeciras pentru debarcarea imigranților de la bordul navei Open Arms

Cazul Caracal. Omul de afaceri Remus Rădoi, audiat la București, la sediul DIICOT în legătură cu crimele și nu despre relațiile cu polițiștii

[P] Sustainalytics s-a relocat în sediu nou la Unirii View și recrutează pentru o gamă variată de poziții

Persoanele fizice au la dispoziție încă 20.000 de vouchere în Programul ''Rabla Clasic'', începând de luni

Trafic aglomerat pe Autostrada Soarelui, spre litoral

​Persoanele fizice au la dispoziție încă 20.000 de vouchere în Programul "Rabla Clasic", începând de luni

METEO #azi 19 august: Vreme călduroasă în toată țara/ Maximele termice ale zilei

Start pentru programul "Rabla Clasic", suplimentat cu 20.000 de prime de casare, începând de luni

SUA: Donald Trump confirmă acordul pentru vânzarea de avioane F-16 fighter către Taiwan

VIDEO INTERVIU Dr. Toma Vlad, medic specialist stomatolog: Periuța de dinți electrică este mult mai eficientă decât periuța clasică

Furie în Downing Street 10 după dezvăluirea "Operațiunii Yellowhammer" / Boris Johnson crede că un fost ministru vrea să-i distrugă negocierile cu liderii UE pe tema Brexit

Narcis Răducan promite măsuri urgente la FCSB, după înfrângerea cu Poli Iași

Trafic aglomerat pe Autostrada Soarelui, spre litoral, și după minivacanța de Sfânta Maria

Comisarul ONU pentru refugiați cere suplimentarea ajutorului umanitar în Venezuela

Tânărul francez care a cerut ajutor la urgențe după ce a căzut într-o râpă în Italia a fost găsit mort, după 9 zile

Tenis: Turneul ATP de la Cincinnati - Medvedev a cucerit primul său titlu Masters 1.000

Sicriul cu trupul lui Torok Zsolt, depus lângă două obiecte de suflet din timpul vieții sale. Alpinistul, înmormântat marți

Caru`cu vedete: Diana Munteanu a spus câte kilograme are dar și înălțimea ei; Ce frumoasă este fiica Melaniei Griffith și a lui Antonio Banderas

Donald Trump avertizează China că un ''alt Tiananmen'' în Hong Kong ar dăuna unui acord comercial cu SUA

Premierul danez: Ideea privind cumpărarea Groelandei de către SUA este absurdă

Orașul creat de dezastrul de la Chernobyl

Migrația și structura economiei românești duc numărul locurilor de muncă vacante la minimul ultimilor 3 ani

Accident cumplit în Bihor. Un autocar s-a ciocnit cu un autoturism. Unul dintre șoferi a murit

Auto - IndyCar: Will Power, învingător în cursa Pocono 500


Pag.1 Pag.2 Pag.3 Pag.4 Pag.5 Pag.6 Pag.7
Pag.8 Pag.9 Pag.10 Pag.11

Nr. de articole la aceasta sectiune: 629, afisate in 11 pagini.



ieri 05:07 CITATUL ZILEI