11:53
Comentarii Adauga Comentariu

Elevii de 7 care reușesc în viață și alte creaturi fantastice

Mărturisesc că, pe măsură ce trec anii, îmi pierd tot mai mult răbdarea și tactul în fața luărilor de poziție tranșante, sigure pe ele și inevitabil superficiale care apar periodic în presă, cu mare succes și pe rețelele sociale, care ne spun exact care sunt problemele sistemului de educație din România și care sunt soluțiile lor. Trăim vremuri neprielnice pentru oamenii cu dubii. Spus pe scurt, trăim vremuri sofistice și asta ne ocupă tot timpul, mai exact timpul în care am putea găsi ceva soluții reale la problemele noastre. Înclinația sofistică, definită mai degrabă de preocuparea de a obține victorii retorice și strategice decât de a înțelege complexitatea lucrurilor, este prezentă în mai toate discuțiile publice de la noi, pe orice temă, dar poate că nicăieri nu este mai evidentă intoleranța la nuanțe și voința de (supra)simplificare decât în cazul discuțiilor despre educație. Polemicile publice tot mai dese și mai intense pe această temă (și e salutar că ele există) sunt, în acest moment, un tărâm ambiguu și predilect al falselor dileme: avem oare generații geniale, care ne depășesc în toate privințele, sau mai degrabă cohorte de snowflakes incapabili să treacă strada nesupravegheați? Învățământul românesc a fost în deceniile de dinainte de Revoluție un pisc sau o catastrofă? Sunt profesorii actuali niște eroi neînțeleși și nerespectați de societate sau niște impostori care mănâncă nemeritat salarii de la stat? Mai dăm „laptele și cornul” sau anulăm programul? Școli profesionale sau nu? Învățământ privat sau public? Învățarea se face „cu bucurie” sau cu admonestări? Teorie sau practică? Cooperare sau competiție? Memorare sau gândire? Aș putea continua foarte mult timp. Dar ar fi timp pierdut. Din aceste (false) dileme nu putem ieși. Nimănui nu-i trece prin cap că ar putea exista câte un dram de adevăr în fiecare alternativă, nimănui nu-i trece prin cap să își întemeieze diagnosticele pe analiză și observație atentă, nimănui să gândească așezat soluții, cu gândul la consecințele pe termen lung și la obective (cât mai) clar definite. Îmi veți spune, poate, că toate acestea sunt doar înfoieri de Facebook și că nuanțele ar trebui să existe în discuțiile dintre experți, că ei sunt cei care ar trebui să ia hotărâri informate și limpezi. Ar fi însă o iluzie, mă îndoiesc că lucrurile mai pot fi separate atât de net: cea mai mare parte a populației României deține conturi de Facebook și pune presiune pe politicile educaționale și luările de poziție ale oficialilor, cele mai importante spații publice deliberative sunt platformele on line, experții (mai mult sau mai puțin autodeclarați) se exprimă cu predilecție în mediul virtual, iar cei care decid (printre care miniștri ai educației) au arătat deseori în ultimii ani că nu sunt deloc insensibili la reacțiile și umorile „virtualului”. Textul de mai jos este o încercare de exemplificare a acestor tendințe prin analiza unoi articol care a făcut vâlvă în ultimele zile, fiind masiv distribuit, inclusiv de mulți colegi profesori, mai exact articolul Cel mai mare succes în viață îl au tinerii cu 7 sau 8, scris de domnul Ovidiu Atanasiu, antreprenor cu inițative în educație, psiholog și trainer, articol apărut acum câteva zile pe platforma Contributors. (1) Voi încerca să preiau critic și să analizez fiecare dintre ideile domnului Ovidiu Atanasiu, asigurându-mi cititorii că am citit cu bună credință și cu onestitate fiecare rând.

Articolul se vrea o trecere în revistă a hibelor sistemului românesc de educație, este scris pe un ton intransigent și exasperat și pretinde a spune cu claritate lucrurilor pe nume. Astfel, autorul ne spune că, „deși bussines-ul are nevoie de”tigri”, noi producem „iepurași” pe bandă rulantă”. Elevii își privesc profesorii „ca pe niște zei” și sunt descurajați să exprime ideile și părerile. Ei învață supunerea și umilința și vor trăi toată viața cu handicapul major al neîncrederii în sine. După părerea mea, o schemă prea simplă, în care autorul crede însă cu toată tăria și, prin urmare, de aici încolo, se va strădui să înghesuie întreaga realitate, oricât de bogată ar fi, în acest tipar. Desigur, există aici ceva adevărat și care trebuie luat în seamă. Sistemul românesc chiar e prea teoretic, uneori profesorii sunt slab pregătiți și își dau aere autoritariste, deși înclin să cred că acești profesori sunt tot mai puțini. Adeseori, conformismul chiar este încurajat fie și pentru simplul motiv că e strategia cea mai utilă într-o clasă cu peste 30 de elevi. (În treacăt fie spus, mi se pare foarte iritantă această continuă cruciadă împotriva conformismului, dublată, de regulă, de o apologie foarte necritică a creativității. Conformismul nu e nici pe departe exclusiv un pericol, conformismul este, la speciile sociale cel puțin, o excelentă strategie de supraviețuire. La primate (la absolut toate, adică și la om) conformismul este o puternică înclinație înnăscută, adânc întipărită în ADN. Conformismul cultural asigură trecerea unor tipare validate de la o generație la alta și, alături de scris, este una dintre cele mai de succes „invenții” din istorie. Studiile arată că adolescenții nu au o înțelegere inferioară a riscului în raport cu adulții- cum se crede îndeobște-, ci marea majoritate a problemelor grave pe care le au (excese de toate felurile, de la fumat la tendința de a întreține prematur relații sexuale) vine în bună măsură din gradul uriaș de conformism pe care-l manifestă în grupurile de peers. (2) Profesorul bun nu respinge dogmatic o tendință atât de adâncă, ci o folosește ca pe o resursă prețioasă. Atunci când creăm în clasă o microcultură (tehnică foarte utilă, zic cercetările), personalizăm sălile, ne facem propriile ritualuri etc, folosim tendința înnăscută spre conformism. Atunci când grupăm în help-groups elevii mai avansați cu cei rămași în urmă (iarăși, o abordare de succes), ne folosim de înclinația spre conformism. De altfel, în mediul antreprenorial se cunosc foarte bine și se folosesc substanțial beneficiile conformismului.) Revenind, aș spune că nu știu exact unde a văzut în ultima vreme autorul elevi care să fie paralizați de admirația pentru profesori. Eu nu. Am văzut în schimb destui care, departe de a-și privi profesorii ca pe niște zei, îi privesc cu indiferență, condescendență sau mai rău (e adevărat că mai rar în școala mea). Întâmplător sau nu, mai degrabă nu, acești elevi sunt de regulă cei care au pierdut sau n-au avut niciodată vreun respect pentru învățare și munca serioasă. Trebuie spus în schimb că profesorii sunt adeseori cei la care copiii merg cu încredere atunci când au o problemă (vezi cazul elevei care a devenit mamă în clasa a-12-a (3)) și, uneori, chiar acești profesori îi învață să fie demni și verticali. Nu, umilința și conformismul nu se învață doar în școli, se învață și pe străzi, se învață la locul de muncă (sunt convins că, în mediul de bussines sunt apreciați exclusiv creativii, nimeni nu suportă conformiștii și umilii), se învață la fiecare concurs pe un post unde nepotul cuiva sus pus va lua întotdeauna o notă mai mare ca tine. Mai am o veste. Absolvenții sunt arareori niște mielușei lipsiți de încredere în capacitățile proprii. În lipsa unor statistici clare, mă voi raporta la elevii mei care, aproape fără excepție, s-au descurcat destul de bine în viață. Cei mai mulți au făcut facultăți în străinătate, lucrează și, acolo unde și-au dorit, au întemeiat familii solide. Ar fi poate util să ne întrebăm de ce acești copii aleg de cele mai multe ori să părăsească țara decât să rămână aici, cum de acești „mielușei” reușesc să se descurce foarte bine în străinătate și nu în țară. Acesta nu este profilul unor timizi complexați. În treacăt fie spus, tânărul care abandonează școala ca să meargă pentru mici furtișaguri și escrocherii în stăinătate nu de spirit antreprenorial duce lipsă, ci de valori morale solide. Iar de lipsa acestor valori morale nu poate fi făcută niciodată responsabilă exclusiv școala. Ni se spune, de asemenea, că „distanța dintre teorie și practică este aproape sinucigașă”, lucru cu care aș putea fi de acord dacă nu ar apărea imediat și o falsă dilemă care să deturneze sensul argumentului. Astfel, aflăm că„bussines-urile vor oameni cu abilități clare, în timp ce sistemul de educație din România investește în cultura lor generală”. O dată pentru totdeauna: cultura generală nu se află în opoziție și nici nu s-a aflat vreodată cu abilitățile clare și specializate. E greu de crezut că oamenii capabili să-și argumenteze părerile și plini de încredere în ei înșiși sunt cei care fug de cultura generală ca dracul de tămâie. Nu cumva elevul dezinvolt, autocritic, creativ și calificat pe care-l dorește autorul este exact elevul cultivat? Sunt de acord că există prea multă teorie și prea puțină practică și că trebuie gândite politici care să configureze sistemul spre acordarea unor șanse de calificare (mai) specializată elevilor. Dar există studii care arată că specializarea timpurie nu este indicată și că, mai mult, elevii care dobândesc temeinic competențe de ordin general sunt cei care vor avea mai târziu cele mai mari șanse de reușită. (4) Chestiunea este, din câte știu, disputată, dar este limpede că mult mai mulți factori trebuie luați în considerare în proiectarea unei sistem de specializare decât strict nevoile mediului antreprenorial. Până una-alta, elevul căruia i se spune că școala nu-i oferă decât teorie inutilă este elevul care are mari șanse s-o disprețuiască și să rateze competențe esențiale pentru lumea de mâine.

Aflăm apoi că școala îi transmite elevului că „dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”.

Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă reușesc să-și trăiască mai bine viața”, ni se spune asigurator. Realitatea e că relația dintre inițiativă, curaj, determinare și reușită este mult mai problematică și că hazardul joacă un rol deranjant de mare. (5) Dar, chiar admițând că lucrurile stau așa și că există în genere o presiune competițională prea mare pusă pe elevul român, mă văd iarăși nevoit să subliniez că lucrurile sunt infinit mai complexe. Îmi amintesc, de pildă, cum, acum vreo zece ani, aflându-mă, în calitate de corector, la o olimpiadă județeană, am asistat la reacțiile a două profesoare în momentul în care au văzut ce note luaseră elevii pe care îi pregătiseră. Una dintre ele, profesoară la un colegiu național, multiplu premiată la olimpiade, văzând că eleva ei luase locul 2 pe județ, nu și-a ascuns dezamăgirea. „Dar e o notă excelentă”, am încercat eu. „Nu contează ce notă e atât timp cât nu e prima notă.” În același timp, o a doua colegă, profesoară de o viață la un liceu industrial, mi-a șoptit, cu ochii înotând în lacrimi, referindu-se la elevul ei. „Copilul ăsta nu știa să scrie corect acum doi ani. Și a luat peste 7.” Acest mic episod este un epitom al complexității despre care vorbim când vorbim despre sistemul de educație. Din nou, nu știu exact unde a văzut/auzit autorul textului profesori care să le spună copiilor că numai cei cu 10 vor reuși. Poate că se întâmplă asta în școlile de elită, mă îndoiesc că poate fi o regulă. Eu am întâlnit mult mai des profesori care laudă progresul și profesori care se bucură mult mai mult de oaia rătăcită decât de vâfuri. Dar, dacă e să admit că se propagă prea des mesajul ăsta, nu cumva îl găsim mult mai frecvent în presă decât în cancelarii? (A numărat cineva câte articole despre școlile unde se intră și se iese doar cu 10 s-au scris și anul ăsta după examenele naționale? Câte topuri s-au făcut? Cât de des s-au echivalat școlile „bune” pur și simplu cu școlile multipremiate? Nu cumva elevul de 10 e mult mai des visul părintelui decât al profesorului?) De curiozitate, mi-ar plăcea să știu dacă în mediul de bussines sunt recompensați mai degrabă angajații de 7 sau cei de 10. În fine, un sistem care-și notează cu 7 sau 8 elevii de succes nu evaluează chiar dezastruos.

Orice copil are un talent, școala îi scoate rapid din cap orice talent. Desigur, aflăm apoi că„toți copii au talent la ceva. Nu există copil care să nu aibă preferințe, care să nu simtă plăcerea de a face ceva anume. Unii la muzică, unii la desen, alții la vorbit, alții la a scoate esențialul din orice sau în a observa lucruri. Nu contează în ce domeniu ai talent, contează doar să-l hranești, să-l antrenezi. Școala din România deturnează iremediabil tinerii de la dezvoltarea talentelor lor și îi aliniază egal într-un sistem cu cerințe specifice, clare, uniforme.” Iarăși, ar fi multe de spus. În primul rând că nici cu talentele (termen sub umbrela căruia autorul adună indistinct abilități complexe, deprinderi, capacități cognitive etc) lucrurile nu sunt chiar așa simple. (6) Pe de altă parte, ideea că un sistem poate să rămână sistemic (adică să opereze după niște tipare cu mulțimi foarte mari de indivizi), reperând, hrănind și dezvoltând talentele fiecăruia este, evident, o utopie care n-a fost efectiv realizată vreodată nici în democrațiile liberale – sisteme politice care își propun idealuri de acest tip – nici în cadrul veunui business real. Merită remarcat că nici bussines-urile, în special cele masive, corporate, care aduc mai mult cu sistemele publice, nu folosesc și nu dezvoltă calitățile concurente ale oricărui angajat, ci exact pe acelea care sunt utile afacerii, inhibându-le cu grijă pe celelalte, ceea ce nu este rău, este doar realist. Desigur, este loc de dereglementare în sistemul românesc, de mai multă flexibilitate, de o mai atentă cultivare și orientare a copiilor în funcție de abilitățile detectate, dar de aici până la utopia atât de candid prezentată e cale lungă. Aș adăuga și că o problemă a cerințelor educaționale din sistemul românesc e tocmai faptul că nu sunt prea specifice și clare, nu invers Sunt, însă, total de acord cu ideea că ele trebuie să fie adaptate particularităților educabililor.

Poate cel mai exasperant dintre poncifurile repetate ad infinitumeste cel despre copiii care „trebuie” să memoreze, fiind descurajați să gândească. Iarăși vin și spun că nu am întâlnit (efectiv nu am întâlnit în toți anii în care am fost profesor și metodist) vreun profesor care să inhibe gândirea atunci când a întâlnit-o sau care să ceară explicit elevilor să memoreze în loc să gândească. Poate că există, nu spun nu, în fond nu am chiar atât de mulți ani în sistem și mai am și dezvantajul că am predat toată cariera mea într-un singur loc. Însă aș vrea să adaug că memorarea nu este în sine o abominație, chiar dacă, de-a lungul epocilor, presiunea mnezică asupra speciei a scăzut constant (mi-aș dori mult să fi cunoscut un papuaș bătrân capabil să memoreze mii de specii de plante). Memorarea exersează de facto mintea, iar neuroștiințele (pe care e atât de trendy să le invocăm mereu) spun că un hipocamp activ stimulează și activitățile cerebrale conexe. De altminteri, am putut observa frecvent faptul că elevii cei mai profunzi și mai creativi sunt, de regulă, și cei care știu cele mai multe lucruri, chiar dacă utilitatea lor nu este întotdeauna evidentă (după părerea mea nu există întrebare mai insinuant stupidă decât „și la ce-mi va folosi în viață?”) Nu este deloc greșit ca, în anumite contexte de învățare, elevului să i se ceară să memoreze. Greșit ar fi ca memorarea să fie recompensată maximal în sine, dar mă îndoiesc că asta se întâmplă de regulă. De asemenea, ideea că memorarea e inutilă atât timp cât informația există undeva pe net, este o altă idee falsă, fals evidentă care se bazează pe neînțelegerea elementară a felului în care funcționează mintea umană. Creierul nu este un computer, iar memoria nu este un hard care poate fi înlocuit cu succes cu un hard-ul extern. Fiecare informație memorată este procesată și integrată, chiar și minimal, dat fiind că memoria umană (și cea biologică, în general) este activă și nu pasivă, cum este cea digitală. Fiecare informație memorată este evaluată, integrată și reorganizează de facto corpul organic al informațiilor stocate, iar atunci când ea este suficient de atipică, poate mobiliza procesul de evaluare prin gândire a corpului informațional. De aceea, vederea unei oi care paște nu ne-ar face niciodată să gândim la fel de mult ca gândirea unei oi care zboară. Oricât ar părea de straniu pentru unii, memorarea poate stimula efectiv gândirea într-o manieră cum puține alte lucuri o pot face. Dacă lipsește ceva, dacă există ceva ce dăunează realmente gândirii, acel ceva e mai degrabă lipsa obișnuinței și disponibilității de a reflecta. Obișnuința de a opri ori de câte ori este nevoie fluxul minții pentru a ne gândi la ceea ce am învățat, la ceea ce ni s-a întâmplat, la experiențele pe care le-am avut. Nu e o deprindere care lipsește strict elevului român, ea este rară în sine într-o lume care premiază viteza și reacția rapidă, în care tehnologiile își reduc în permanență vitezele de operare (3G, 4G, 5G…) și generează cascade tot mai complexe de evenimente. Propun ciititorilor o temă de gândire: se presupune în general că a te adapta lumii tot mai rapide în care trăim presupune să găsești soluții tot mai repede, de aici și prețul mare pus pe creativitate. Dar dacă soluția, mai contraintuitivă și mai filosofică, ar fi mai degrabă să încetinim, să ne acordăm răgaz, să gândim? Regret s-o spun, dar elevul stupid și incapabil să gândească, dar care are 10 pe linie în baza memorării, este o creatură mai degrabă imaginară. Nu voi nega însă că există o supralicitare a memorării în raport cu alte operații psihice în școala românescă. Motivele nu sunt, însă, legate întotdeauna de obtuzitatea prezumtivă a profesorului, chiar dacă unele țin de „sistem”, mai exact de cerințele lui nerealiste. De exemplu, dacă va trebui ca elevul să scrie un eseu filosofic sau literar în contextul în care există un mare număr de autori care trebuie parcurși, iar profesorului nu i se dă timp să crească corect abilitățile acestea, el are de ales pur și simplu între a-și lăsa elevul să pice la examene sau a-i oferi această cale, desigur, profund reprobabilă și neonestă intelectual, de a-i da o șansă să treacă. Ar merita să ne întrebăm cum schimbă lucrurile faptul că acest ipotetic elev nu are probabil obișnuința lecturii, a reflecției, a muncii susținute și a efortului de durată, atitudini care, orice s-ar spune, nu sunt nicăieri în lume formate numai de școală. Înainte de a indica în sistemul de învățământ un singur vinovat, ar trebui poate să ne întrebăm dacă societatea în ansamblu încurajează gândirea, dacă familile sunt medii stabile și fertile care să încurajeze reflecția, dacă principiile sociale după care funcționăm sunt cele corecte. Și, spre liniștea tuturor, nu, elevii nu memorează tot mai mult. Dimpotrivă. Anul acesta am întâlnit primele clase de gimnaziu în care unii elevii nu știau data revoluției române.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


Continuați să citiți...

(Hotnews)


Linkul direct catre Petitie

CEREM NATIONALIZAREA TUTUROR RESURSELOR NATURALE ALE ROMANIEI ! - Initiativa Legislativa care are nevoie de 500.000 de semnaturi - Semneaza si tu !

Comentarii:


Adauga Comentariu



Citiți și cele mai căutate articole de pe Fluierul:

Guvernul spaniol condamnă violențele din Catalonia

Canada suspendă noile vânzări de arme către Turcia

Madridul denunță "violența generalizată" în manifestațiile din Catalonia

Erdogan: Nu vom declara niciodată o încetare a focului în nordul Siriei

Fotbal: Ciprian Tătărușanu - Mai avem șanse, trebuie să credem în ele până la capăt

Washingtonul dorește să coopereze în continuare cu luptătorii kurzi împotriva SI

BBC News: De ce importă România GUNOAIE DIN STRĂINĂTATE?

Avionul Egyptair prăbuşit: Analiza uneia din cutiile negre arată că s-a pronunţat cuvântul "foc"

Mădălina Mezei: Am fost revocată în această seară din funcția de CEO al TAROM; m-a informat președintele Consiliului de Administrație

Oficial rus: Turcia își va retrage trupele din Siria la finalul operațiunii militare

Siria: Pence se va întâlni joi cu Erdogan în căutarea unui acord de încetare a focului

Fotbal: România, doar 1-1 cu Norvegia, în preliminariile EURO 2020

Ai introdus codul PIN greşit? Cum afli codul PUK pentru Digi, Vodafone, Orange şi Telekom

Orban, despre OUG 114: Trebuie abrogate prevederile legate de energie, domeniul bancar

Ștefan Bănică jr., despre Tamara Buciuceanu: Un ARTIST cu A mare; ne-a lăsat multe personaje nemuritoare

Ludovic Orban, despre noul Guvern: Runda finală de negociere va fi probabil marți, miercuri

CCR discută, miercuri, sesizarea privind alegerea lui Teodor Meleșcanu la șefia Senatului

Mircea Badea, pe blogul lui, despre Ciolos: Aștept să nu-i mai văd fața buboasă a acestui impostor cinic, ipocrit si stupid, cocoțat pe cadavre în funcția de prim ministru"

Băncile străine îi jupoaie pe români DUBLU față de cum o fac cu cetățenii din celelalte state europene

Marina Constantinescu: Tamara Buciuceanu - un model, zeci de ani de performanță, de pasiune, de comedie și dramă

Prăbușirea unei clădiri în Brazilia: un mort și zece dispăruți

SUA. Amestecul lui SOROS în politica europeană a ajuns în ATENȚIA CONGRESULUI AMERICAN. Congresmeni americani au făcut un Dosar de 40 de pagini despre implicarea lui Soros în Europa de Est.

Matematica parlamentară | Orban mai are nevoie de 17 voturi pentru ca Guvernul să fie învestit

Dăncilă: Eu nu girez un guvern până nu îi știu programul de guvernare; noi nu putem gira niște lozinci

Întrevedere Ramona Mănescu - Hans Klemm; aprofundarea cooperării în domeniul Energiei - pe agendă

Ce scrie presa internațională despre desemnarea lui Ludovic Orban premier al României

Vizită regală la Paris: Custodele Coroanei și principele Radu - prezenți la inaugurarea Promenadei Regina Maria a României

Ionuț Vulpescu: Tamara Buciuceanu - o actriță polivalentă; își iubea și respecta publicul

Șerban Pavlu, despre Tamara Buciuceanu: A fost un om total dăruit artei

Google a prezentat smartphone-urile Pixel 4 și 4 XL

Bărbat de 70 de ani, dispărut pe munte, căutat de jandarmi și salvamontiști

Dăncilă: Tamara Buciuceanu, o adevărată valoare a filmului și a teatrului românesc

Dorina Lazăr, despre Tamara Buciuceanu: Ultima dată ne-am întâlnit când a împlinit 90 de ani

Guvernul va aproba săptămâna viitoare un act normativ pentru achitarea facturilor prin PNDL

Dăncilă susține că nu a primit nicio comunicare de la Comisia Europeană. Propunerile pentru comisarul UE rămân la fel

Consiliul UE nu a ajuns la un acord pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Albania și Macedonia de Nord

Mii de pompieri au protestat marți la Paris

Teodor Meleșcanu despre Tamara Buciuceanu: Ați adus multă bucurie în sufletele multor generații de români

Tulcea: Medicul ginecolog de la Spitalul Județean prins în flagrant când lua mită, reținut

VIDEO | Ministrul Răzvan Cuc, despre Autostrada Transilvania: S-au turnat primii kilometri de asfalt pe secțiunea Biharia-Borș

Firea, despre Tamara Buciuceanu: S-a mai stins o stea... Cerul nostru va fi un pic mai întunecat

Angela Gheorghiu: Tamara Buciuceanu - una dintre cele mai importante actrițe din istoria actoriei

FOTO | Jennifer Aniston a făcut senzație pe Instagram cu un selfie în care apare alături de actorii din "Friends"

Reacția lui Ștefan Bănică Jr, după moartea Tamarei Buciuceanu: A plecat spre mai bine și nu a luat nimic cu ea

Barna cere din nou președintelui Iohannis și premierului desemnat să susțină condițiile USR-PLUS

Viorica Dăncilă: Îl chem în fața românilor pe candidatul Iohannis la o confruntare unu la unu

Dăncilă: Îl chem în fața românilor pe candidatul Iohannis la o confruntare unu la unu

Eleve minore, sex cu un angajat al şcolii pentru bani şi ţigări. Violatorul a fost lăsat în libertate

O vedetă de la noi face dezvăluiri: "Profa de desen m-a dezvirginat la 15 ani, în pauza de meditaţii"

A murit actrița Tamara Buciuceanu

CSM a validat raportul Inspecției Judiciare pe cauzele din DNA cu magistrații. Judecător: Toți am avut dosare penale

Orban spune că viitoarea persoană propusă pentru funcția de comisar european va fi audiată în Parlament

Fotbal - Preliminariile EURO 2020: România - Norvegia 0-0, la pauză

Viorica Dăncilă anunță că PSD este de acord cu o "unire" cu Pro România, dar fără Victor Ponta

Dăncilă: Am fi de acord cu o unire cu Pro România, dar fără Victor Ponta

Ofensiva turcă în Siria: Nu a existat o evadare ''majoră'' a deținuților din rândul SI ''în acest stadiu'' (responsabil american)

Tarom are un nou director general, după ce Mădălina Mezei a fost demisă

Nelu Barbu - numit consul general al României la Shanghai (Monitorul Oficial)

PROSPORT LIVE 16 noiembrie | Matei Udrea și Ștefan Beldie au discutat despre antrenorii pariori din Liga 1 și despre amicalul România - Italia

Care a fost primul oraș din România în care s-a răspândit cultul adventist


Pag.1 Pag.2 Pag.3

Nr. de articole la aceasta sectiune: 162, afisate in 3 pagini.



ieri 05:26 CITATUL ZILEI