Foto 1: Pe obrăzarul drept al coifului este reprezentat un vultur care ține un peşte în cioc si un animal în ghearele mari. Animalul pare a fi un pui de porc mistreț prins de vultur în timp ce fugea (după alții un iepure).

COIFURI DACO-GETICE. Coiful Getic de la Peretu (Teleorman)

Comuna Peretu este așezată în nordul Câmpiei Teleorman, pe terasa de pe partea dreaptă a râului Vedea, pe drumul european E 70 : București - Alexandria - (Peretu) - Roșiorii de Vede - Craiova - Timișoara, șosea care trece prin doua importante orașe teleormănene, Alexandria (reședința actuală a județului) și Roșiorii de Vede (important nod de cale ferată).

Suprafața comunei (atât vatra satului cât și moșia) măsoară 7700 hectare (77 km²). Moșia comunei Peretu face parte din Câmpia Boianului, numită și Câmpia Călmățuiului, și împreună cu câmpia Găvanu-Burdea (aflată pe malul stâng al râului Vedea), fac parte din marea Câmpie Română.

Resursele de apa de pe teritoriul județului Teleorman sunt modeste sub raport cantitativ și se găsesc sub forma apelor subterane (ape freatice ce se găsesc la 2,5–3 metri sub pământ și de adâncime) și ape de suprafață: râul Vedea și (pârâul) râul Bărâcea sunt apele de suprafața care străbat teritoriul localității Peretu.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Peretu se ridică la 6.329 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 8.062 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96,52%). Pentru 3,48% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (84,59%), cu o minoritate de adventiști de ziua a șaptea (11,79%). Pentru 3,48% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Tezaurul de la Peretu, județul Teleorman, a fost descoperit întâmplător de un localnic în 1971. Lama tractorului cu care săteanul lucra pe pământul CAP-ului din localitate s-a împiedicat în obiectele metalice vechi de mii de ani.

Spre uimirea localnicilor care cunoaşteau de ani de zile movila din curtea CAP-ului, movila s-a dovedit de fapt a fi mormântul unei căpetenii geto-dace în care se aflau artefacte străvechi deosebit de prețioase.

Mormânt daco-getic s-a dovedit a fi foarte vechi, aproximativ din sec. IV î.H. (400 î.H - 300 î.H).

”Tezaurul a fost recuperat de un inginer agronom si predat profesorului Petre Voievozeanu. În acelasi an, Emil Moscalu, arheolog în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucuresti, a realizat o săpătura de salvare în ceea ce mai rămăsese din mormânt. Pentru completarea informatiei despre contextul îngropării tezaurului, în 1971 s-au mai efectuat cercetări în jurul tumulului”, amintesc specialiștii de la Muzeul Judetean de Istorie Teleorman.

Tezaurul de la Peretu descoperit în 1971 în localitatea Peretu, judeţul Teleorman, este format din peste 50 piese. O mare parte din piesele componente sunt expuse în prezent la Muzeul Naţional de Istorie din România.

În 1971 Alexandru Ţrână, din satul Peretu, descoperă în zona numită de săteni "La Izvoare" un mormânt traco-getic, vechi de aproximativ 2400 de ani, catalogat ca aparţinând unei civilizaţii pre-creştine.

În mormânt se afla un reprezentant al aristocraţiei locale.

Mormântul avea doua camere funerare: în prima se afla un schelet înconjurat de diverse obiecte din ceramica, cuţite din fier, vârfuri de săgeţi, obiecte de argint aurit, vase de bronz.

În cea de a doua cameră s-a descoperit că războinicul nu fusese înmormântat singur: se găseau scheletele a doi cai, doi câini de vânătoare, o vacă, pe lângă acestea se găsea şi un car cu patru roţi de fier.

Tezaurul cuprinde peste 50 de obiecte de argint placate cu aur, printre care obiectul cel mai valoros este coiful de argint placat cu aur de cca 750 de grame.

Coiful, expus în prezent la Muzeul de Istorie din Bucureşti, este împodobit cu reprezentări animaliere în relief.

În față coiful are în relief, doi ochi adânci cu sprâncene mari.

Pe cele doua obrăzare ale coifului apar însemne diferite.

Pe obrăzarul stâng al coifului este reprezentat un ţap cu coarnele deosebit de lungi (după alții un cerb).

Pe obrăzarul drept al coifului este reprezentat un vultur care ține un peşte în cioc si un animal în ghearele mari. Animalul pare a fi un pui de porc mistreț prins de vultur în timp ce fugea (după alții un iepure).

Pe toată porţiunea coifului ce protejează ceafa sunt trei cerbi.

Tezaurul este compus din:
- dintr-un coif de argint aurit,
- un cazan din bronz fragmentar,
- o tavă din acelaşi material,
- un cap de sceptru de argint aurit,
- un arybalos,
- 3 phiale (cupe , castroane),
- o strecurătoare,
- o ţeavă,
- o aplică frontală,
- piesele unei zăbale din fier placate cu argint,
- un inel de chingă din fier placat cu argint,
- un colier de mărgele din argint,
- 46 de aplice şi
- o piesă convexă din tablă de bronz.

Tezaurul are în total 61 de piese şi cântăreşte 2568,90 g.

Tezaurul de la Peretu poate fi datat în perioada 383-340 î. Chr., în vremea în care geto-dacii se afirmau în zona Balcanilor.

E posibil, ca obiectele să fi aparţinut unui şef de trib din vestul Câmpiei Munteniei, ce îşi avea sediul în cetatea de la Albeşti. Obiectele au fost îngropate odată cu el.

Coiful este de tip getic. Piese asemănătoare au mai fost descoperite la Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Porţile de Fier (coif dacic păstrat la Detroit, S.U.A) şi la Cucuteni-Băiceni.

Greutatea coifului geto-dacic de la Peretu este de 754 g, fiind foarte apropiată de cea a coifului de la Agighiol.

Coiful este identic ca formă şi prin ornamente cu coifurile de la Agighiol şi Porţile de Fier și diferă parțial ca simbolistică de cel de la Coțofenești.

Părţile frontală, parietală şi occipitală sunt ornamentate cu trei frize cu motive florale şi geometrice. Apărătoarea cefei este împodobită cu cerbi, animale nobile ale naturii.

Obrăzarul stâng este ornat cu un țap cu coarne extrem de mari (sau un cerb).

Cel drept are un vultur cu corn, cu peşte în cioc şi cu un pui de mistreț în gheare (după alții cu un iepure).

Motivul ochilor figuraţi pe partea frontală a coifurilor de la Peretu, Agighiol, Porţile de Fier, ca şi pe cele de la Poiana Coţofeneşti şi Cucuteni Băiceni are un stil şi o formă unică.

Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar al unor conducători geto-daci din arcul carpatic.

Au fost găsite nu mai puțin de cinci coifuri geto-dace de aur și de argint, care au aparținut unor conducători locali neștiuți până acum și care conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele.

Aceste coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare.

Luate în ordine alfabetică, avem
- Coiful de la Agighiol (Tulcea),
- Coiful de la Coțofenești (Prahova),
- Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași),
- Coiful de la Peretu (Teleorman) și
- Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți).

Dacă privim o hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, arc care începe din capătul nord-estic, de la Iaşi, care apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi prin Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane.

„Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor geto-dace aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă, dar unitatea simbolisticii pare să indice și o unitate organizațională”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ.

Foarte probabil, coifurile de acest gen erau purtate nu numai în război, dar și cu ocazia unor scene de cult şi de investitură, căsătorie, turnee regale, ospeţe şi, eventual, la vânătoare.

Motivul ochilor este prezent nu numai în zona geto-dacă dar şi pe ceramica greacă, pe akinakesurile scitice şi pe cele din mediul tracic.

Prezenţa unor coifuri din metale preţioase în cadrul tezaurelor getice din sec. IV. î. Chr. se încadrează în lunga serie a existenţei acestor tipuri de artefacte din antichitate.

Homer îi descria pe eroii săi din Iliada şi Odiseea ca posesori ai unor asemenea coifuri :

„Netedă-i piele ferind, căci ea e păzită de coiful cel cu plăci de metal şi cu ochi, dăruit de Apolon...”;
„Pune şi coiful de aur crestat şi cu patru gurguie, care-ar putea ocroti pedestrime-a o sută de-oraşe...”.

Foto 1: Pe obrăzarul drept al coifului este reprezentat un vultur care ține un peşte în cioc si un animal în ghearele mari. Animalul pare a fi un pui de porc mistreț prins de vultur în timp ce fugea (după alții un iepure).

Foto 2: Pe obrăzarul stâng al coifului este reprezentat un ţap cu coarnele deosebit de lungi.

Geții erau o prezență puternică în acele vremuri la Istru (400 î.H. - 300 î.H.)

Importantă pentru istoria politică a daco-geţilor din timpurile în care a fost descoperit și Tezaurul de la Peretu și celelalte tezaure și coifuri Geto-Dacice din acea vreme, este povestirea contemporanului şi martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, istorie păstrată doar în două izvoare de mai târziu: la Strabo şi la Arrian.

Istoria se referă la expediţia pe care a făcut-o Alexandru cel Mare împotriva Geţilor, pe malul stâng al Dunării, în anul 335 î. Hr., adică exact în perioada când conducătorii geto-dacilor purtau astfel de coifuri, cum era și cel descoperit la Peretu (jud. Teleorman).

Regele Macedoniei, Alexandru cel Mare, venise împotriva Tribalilor, un neam tracic ce trăia în nordul Balcanilor, în Bulgaria de azi, în dreptul Olteniei, pentru că aflase că aceștia voiau să se răscoale.

Tribalii s-au retras din faţa lui Alexandru şi o parte din ei s-au refugiat pe o insulă a Dunării în frunte cu regele lor Syrmos.

Armata macedoneană îi urmăreşte şi, cu acest prilej, Alexandru face şi o scurtă incursiune împotriva Geţilor ce trăiau pe ţărmul stâng al Dunării (al Istrului).

Trecerea falangei şi a cavaleriei macedonene a avut loc noaptea, cu bărci de ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac scobite (monoxile).

“Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci- spune Arrian – întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu precum și atunci când merg unii la alţii în sus pe Dunăre şi, nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni”.

“În zorii zilei, Alexandru a luat-o prin semănături (n.red. dacii aveau deci recolte bogate), poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate; iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga; apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduite în careu o trecu sub comanda lui Nicanor.

Geţii, cari deși adunaseră o armată de vreo 4.000 de călăreţi şi mai bine de 10.000 de pedestraşi, nu au rezistat însă nici măcar primului atac al călărimii - pentru că luați prin surprindere, nu se aşteptaseră de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, trecuse aşa de uşor, într-o singură noapte, peste Istru, cel mai mare dintre toate râurile, iară de altă parte şi încheietura falangei era inspăimântătoare şi atacul cavaleriei irezistibil.

De aceea, dintru întâi, ei fugiră către oraşul lor – care era ca la o parasangă (circa 6 km.) de Istru; când însă văzură pe Alexandru aducând în grabă falanga la atac de-a lungul malului, – pentru ca nu cumva pedestraşii să poată fi înconjuraţi de Geţii care ar fi întins o cursă – iar pe călăreţi înaintând de front, Geţii părăsiră din nou oraşul lor, care nu era foarte bine întărit, luând cu ei călări atâţia copii şi atâtea femei, câte au putut duce caii, şi se îndreptară spre ţinuturile pustii, cât mai departe de fluviu.

Alexandru ia oraşul Geţilor şi toată prada pe care aceştia o lăsaseră îndărăt; dă apoi prada lui Meleagru şi Filip, să o ducă spre casă, iar el, după ce dărâmă din temelii oraşul, închină jertfe pe malul Istrului lui Zeus måntuitorul, lui Heracles şi Istrului însuşi, că nu i-a fost potrivnic la trecere, şi aduce înapoi, la grosul oastei, în aceeaşi zi, pe toţi cei cu cari plecase, sănătoşi şi teferi”.

Întors pe malul drept, Alexandru primeşte solii de la diferitele neamuri libere de Traci, ce locuiau pe malurile Dunării şi chiar și de la regele Tribalilor, împotriva căruia pornise expediţia. După care, pleacă mai departe, împotriva altor neamuri tracice din vestul şi sud-vestul Peninsulei Balcanice.

Mărturia lui Ptolemeu al lui Lagos, martor ocular la această expediție, are o deosebită importanţă şi ne permite să tragem o serie de concluzii cu privire la situaţia geţilor din vremea aceea. Ţărmul Dunării apare ca fiind foarte populat, de vreme ce s-a putut trece într-o singură noapte, o armată întreagă cu bărcile localnicilor.

Geţii au bogăţii: Alexandru ridică o pradă însemnată, după cucerirea numai a unui singur oraş. Populaţia acestui oraş era în număr apreciabil, din moment ce patru mii de călăreti nu pot lua pe caii lor decât o parte din femeile şi copiii care-l locuiau.

Întinsele lanuri de grâu ne arată că agricultura era în vremea aceea ca şi mai tarziu, pe timpul lui Decebal, una din îndeletnicirile de căpetenie ale geţilor.

Ce reprezenta Vulturul în Civilizațiile străvechi

Cu penajul pur alb, în ​​contrast cu penele de zbor negre și fața goală galbenă, vulturul egiptean este una dintre cele mai ușor de recunoscut păsări din Lumea Veche. Plutind pe curenții de aer cald, cu aripile largi, prezența sa inconfundabilă a fost remarcat și sărbătorită de-a lungul istoriei civilizației umane.

Din Europa de Sud până în Africa și Orientul Mijlociu până în India, acest vultur este semnificativ din punct de vedere cultural în toate locurile unde trăiește.

După cum sugerează și numele, vulturul egiptean a fost animalul sacru al vechilor faraoni;

Apariția sa este imortalizată în alfabetul hieroglific egiptean ca litera A. De când vechii egipteni au crezut că toți vulturii erau femele și au fost născuți spontan din ouă fără intervenția unui bărbat, ei au legat aceste animale de puritate și de maternitate.

În realitate, ambele sexe la acest vultur se întâmplă să aibă același aspect, singura diferență fiind dimensiunea mai mare a femeii.

Cu toate acestea, vulturii au fost ființe sacre ale zeitei mamă Isis;

Ei au fost de asemenea înălțați la rang de divinitate în propriul lor drept ca Nekhbet, patronul Egiptului de Sus și asistentul Faraonului.

Preoții lui Nekhbet purtau haine de pene de vultur alb, iar zeița era adesea portretizată ca o femeie cu cap de vultur, aripile ei erau răspândite ca simboluri care oferă protecție, iar ghearele ei încârligate numite - shen, erau un simbol al infinitului.

Cultul lui Nekhbet, zeița vultur (foto dreapta), era, de fapt, legat de ciclul etern al morții și renașterii, din cauza rolului vulturului în lanțul alimentar ca un răpitor și ca presupus născut prin parthenogeneză;

Nekhbet a fost venerată ca mamă a mamelor, ca o zeiță care a existat încă de la începuturi.

Deși vulturii au cea mai mare greutate în mitologia egipteană antică, ei sunt importante și în alte culturi.

Vulturii apar în mitologia greacă, unde Zeus a transformat două vulpi - Aegypius și Neophron - în vulturi: primul a devenit un vultur pleșuv, iar cel din urmă un vultur egiptean.

Neophron a devenit sursa denumirii latine a vulturului egiptean, Neophron percnopterus.

Deoarece aceste păsări sunt vizitatori de vară în Europa, ele sunt considerate un simbol al primăverii și al renașterii în Grecia și în Balcani.

În Turcia și Bulgaria, vulturul egiptean este în mod obișnuit denumit akbuba, "tatăl alb".

Există o poveste despre una dintre aceste păsări care îl salvează pe Mohamed din ghearele vulturului de aur;

Conform acestei legende, vulturul a fost răsplătit cu viața veșnică și și-a câștigat penajul alb ca simbol al purității, înțelepciunii și vitejiei.

Vulturul egiptean apare de asemenea în Biblie cu numele de râchâm, adesea tradus ca "vultur gier".

Este menționat doar ca o pasăre "necurată" care nu ar trebui să fie mâncată; În realitate, vulturul egiptean este un animal foarte curat, penele sale fiind dezinfectate de lumina ultravioletă a soarelui în timpul zborului, iar acidul stomacal ucide orice bacterie străină pe care ar fi putut s-o îngurgiteze.

În ciuda acestei reputații inechitabile, acest animal nu a fost considerat un animal rău. De fapt, numele său conține rădăcina pentru "dragoste": deoarece aceste păsări sunt aproape întotdeauna văzute perechi perechi, ebraica s-a gândit la ei ca la niște a păsări angajate una pentru cealaltă.

Vulturul egiptean a fost, de asemenea, considerat o pasăre bună și în India.

Acolo există o poveste despre două păsări care vizitează zilnic un templu, doi vulturi care veneau zilnic, cu un secol în urmă, la templul lui Thirukkalukundram ("dealul scaru al vulturilor"): aceste păsări apăreau zilnic la ora 11 dimineața și erau hrănite ceremonial cu orez dulce și alte delicatese de către preoți.

Potrivit unui mit, cele două păsări erau înțelepți blestemați de zeul Shiva să trăiască ca vulturi și să viziteze templul în penitență.

Ceea ce face acest caz atât de special, este că el vorbește întotdeauna de o pereche de vulturi care ar vizita templul - niciodată de mai multe.

Deși este adevărat că două păsări erau într-adevăr vizitatori regulați ai templului, iar fotografiile lor chiar există, putem presupune cu ușurință că acest obicei s-a întins pe mai multe generații de vulturi deoarece vulturii nu sunt ființe cu o durată foarte lungă de viață.

Păsările, în general, au fost ținute în atenție și în vechea cultură etruscă și romană, unde au fost considerate mesageri ai zeilor.

Încercările lor de a detecta fluxurile de noroc bun și de rău augur au implicat o anumită formă de divinație, numită augury, bazată pe citirea zborului păsărilor.

Un astfel de exemplu de augury apare în mitul fundației Romei, când Romulus și Remus se certau asupra locului unde va fi construit noul oraș și cine va fi rege;

Ei au hotărât să-și rezolve argumentele prin observarea zborului vulturilor.

Numele vulturului egiptean a evoluat prin timp până la denumirea de azi din italiană modernă, unde se numește "capovaccaio", ceea ce înseamnă "capul vacilor" - "șeful vacilor" - un nume dat din cauza tendinței păsării de a zbura împreună cu vitele.

Deși vulturul egiptean este adesea un răpitor, este, de asemenea, și un oportunist care va mânca tot ce i se oferă la îndemână, inclusiv răscolind prin excrementele altor animale.

Acesta este motivul pentru care este deosebit de interesat să urmărească vacile

Semnificația vulturului de pe coiful geto-dacic de la Peretu

Pe coiful geto-dacic de la Peretu, vulturul este reprezentat ca prinzând atât un pește pe care-l poartă în cioc cât și prinzând în ghearele lui extrem de mari, un mistreț care încearcă să fugă.

Simbolistica ne indică toate cele trei medii sacre: aerul, apa și pământul cu pădurile și ne prezintă o zeitate întruchipată într-un Vultur, care Stăpânește prin Aripile sale majestuoase Aerul, dar care în același timp are sub Stăpânire Lumea Apelor cu peștii din ea și Lumea Pâmântului cu animalele sale.

Zeul ce lua chip de Vultur este evident o zeitate supremă a văzduhului, o Zeitate a înfruntării care prinde , supune și stăpânește prin forță, Zeitățile și Ființele din Apă și de pe Pământ.

Forța și Stăpânirea asupra celorlalți impusă de Vultur, se transmitea și purtătorului coifului pe care Zeul cu chip de Vultur, era reprezentat

Vulturul care prinde peștele și iepurele (aici apare mai clar că e vorba de un iepure) apare și pe o cupă din tezaurul de la Aghighiol, acolo unde a fost găsit un coif similar.

(Fluierul)